staniu sn [At: BARASCH, I. N. 51/22 / V: (înv) stan / E: lat stannum, stagnum, it stagno] Metal alb-argintiu, maleabil și ductil, care se obține din cositorit, prin reducerea cu cărbune și care se folosește în aliaje și la acoperirea altor metale pentru a le proteja împotriva coroziunii Si: cositor¹ (1), (reg) pleu.

STANIU s. n. Element chimic metalic, alb, foarte maleabil, întrebuințat în diferite aliaje sau ca metal acoperitor; cositor. Aliaj de staniu.

STANIU s.n. Metal alb-argintiu, moale, maleabil și ductil; cositor. [Pron. -niu. / < lat. stannum, cf. it. stagno, germ. Stannum].

STANIU s. n. metal alb-argintiu, moale, maleabil și ductil, la elaborarea unor aliaje, a staniolului; cositor. (< it. stagno, lat. stannum)

STANIU n. Metal moale, alb-argintiu, maleabil și ductil, întrebuințat la spoirea altor metale pentru a le proteja de coroziune și la fabricarea tinichelei; cositor. /<lat. stannum, stagnum, it. stagno

staniu n. V. cositor.

*stániŭ n.(it. stagno, stannum). Chim. Cositor, un metal alb tetravalent cu care se spoĭesc tingirile de aramă ca să nu cotlească. E maleabil și ductil și se topește la 228°. Cînd îl îndoĭ, din cauza frecăriĭ cristalelor din care se compune, pîrîĭe. V. staniol.

stan³ sn vz staniu

staniu [niu pron. nĭu] s. n., art. staniul; simb. Sn

staniu [niu pron. nĭu] s. n., art. staniul; simb. Sn

staniu s. n. [-niu pron. -niu], art. staniul; simb. Sn

staniu

STÁNIU (< it., lat.) s. n. Element chimic (Sn; nr. at. 50, m. at. 118,71, p. t. 231,9°C, p. f. 2.362°C, gr. sp. 7,28); metal alb-argintiu, maleabil și ductil. Se obține din casiterită prin reducere cu cărbune. Se prezintă în modificațiile alotropice α, β și γ. În combinații funcționează bi- și tetravalent. Se folosește mult în aliaje și la acoperirea altor metale, pentru a le proteja împotriva coroziunii. Este cunoscut din Antic. Sin. cositor.

Sn, simbol chimic pentru staniu.

STANIU s. (CHIM.) cositor, (Transilv. și Ban.) pleu.

STANIU s. (CHIM.) cositor, (Transilv. și Ban.) pleu.