strâmbătură sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 129^r/29 / Pl: ~ri și (înv) ~re / E: strâmba + -ătură] 1 (Contractare bruscă și, uneori, repetată a feței oamenilor sau a unei părți a acesteia care își schimbă aspectul normal și devine dezagreabilă ca) gest care exprimă o senzație, o stare sufletească, o atitudine etc., de obicei, neplăcute Si: grimasă (1), maimuțăreală, schimonoseală, schimonositură, (liv) schimă¹, (rar) maimuțărie, schimonosire, strâmbat¹ (3), (pfm) scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbăitură, (reg) schilomoneală Vz rictus. 2 (Rar; pan) Imitare (în bătaie de joc) a gesturilor, a mimicii etc. cuiva. 3 (Rar; pex) Sclifoseală (2). 4 (Înv; fig) Minciună. 5 (Rar; ccr) Cuvânt stâlcit. 6 Obiect (mai ales de lemn) strâmb. 7 (Înv) Strâmbare (1). 8 (Rar; prc) Punct, loc în care un obiect, un organ etc. este strâmbat Si: curbură (2), îndoitură. 9 (Trs) Leucă a carului. 10 (Reg) Cui de lemn în care se atârnă săculețul din care se scurge zerul. 11 (Reg) Partea curbată a tălpii. 12 (Reg) Unealtă alcătuită dintr-un lemn curbat, folosită la tracțiunea trunchilor de copaci tăiați din păduri sau a căpițelor de fân.

STRÂMBĂTURĂ ~i f. 1) Contractare (voită sau involuntară) care strâmbă fața; grimasă. 2) fig. Cuvânt sau gest care imită în batjocură felul de a fi al cuiva. 3) Obiect strâmb. /a (se) strâmba + suf. ~ătură

strâmbătură f. grimasă.

STRÎMBĂTURĂ, strîmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strîmba; grimasă a feței, schimonoseală (arătînd nemulțumire, dispreț etc.). Mitru nu se mai putea stăpîni. În strîmbătura feței lui se vedea o furie fără margini. CAMIL PETRESCU, O. I 576. Tînărul avu o strîmbătură din nas. SANDU-ALDEA, D. N. 84. Plîngea... în glas mare cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III 160. ♦ Imitare (în batjocură) a cuiva. Ți-aduci aminte cînd mă rugați voi să vă imit pe profesori la școală... Ei bine... făcea haz cîte o seară întreagă de toate strîmbăturile mele... de poznele mele. CAMIL PETRESCU, T. II 105. ♦ Fandoseală, sclifoseală. (Safir declamînd:) – S-a dus!... a dispărut ca raza răsfățată Și lumea-n lipsa sa îmi pare-acum bălțată! (Nicu, în parte:) – Îmi irită nervele cu strîmbăturile lui. ALECSANDRI, T. 1313. 2. Obiect strîmb, încovoiat. În stejarul cel mare, am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor...; în strîmbătura cea de lemnul-cînelui, un fals patriot. ALECSANDRI, T. I 422. S-a dus Chiriac la luncă... S-aducă mamei o furcă... Și-a șezut o săptămînă Și-a adus o strîmbătură. MARIAN, S. 347. Ce mai nătărău, Bărbățelul meu! Îl mînam într-o pădure Să mi-aducă o furcă bună; El mi-aduce o strîmbătură. BIBICESCU, P. P. 189.

strîmbătúră f., pl. ĭ. Locu unde un lucru e strîmb: la strîmbătura prunuluĭ. Schimositură a fețeĭ: strîmbăturile copiilor.

strâmbătură s. f., g.-d. art. strâmbăturii; pl. strâmbături

strâmbătură s. f., g.-d. art. strâmbăturii; pl. strâmbături

strâmbătură s. f., g.-d. art. strâmbăturii; pl. strâmbături

STRÂMBĂTURĂ s. 1. deformare, scâlcietură. (O ~ la încălțăminte.) 2. v. grimasă. 3. v. maimuțăreală.

STRÎMBĂTURĂ s. 1. deformare, scîlcietură. (O ~ la încălțăminte.) 2. grimasă, schimonoseală, schimonosire, schimonositură, (livr.) rictus, (rar) schimă, strîmbet, (pop. și fam.) scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură. (O ~ a feței, în semn de nemulțumire.) 3. maimuțăreală, maimuțărie, schimonoseală. (Ce e ~ asta?)