striație sf [At: BABEȘ, O. A. I, 133 / V: (rar) ~iune / Pl: ~ii / E: fr striation] 1 Fiecare dintre dungile (foarte fine) paralele între ele, săpate în adâncime, scoase în relief sau deosebite prin culoarea lor, pe care le au unele corpuri pe suprafețele lor. 2 (Pex) Sistem format din astfel de dungi.

STRIAȚIE, striații, s. f. Fiecare dintre dungile foarte fine, paralele între ele, săpate în adîncime (scoase în relief sau deosebite prin culoarea lor) pe care le au anumite corpuri; (cu sens colectiv) sistem format de astfel de dungi. Striația orizontală a mușchilor scheletului. (În forma striațiune) Unul din noi a găsit în acești mușchi o striațiune longitudinală, adesea întreruptă, a fibrei. BABEȘ, O. A. I 133. – Variantă: striațiune s. f.

STRIAȚIE s.f. Dungă, linie foarte fină, în relief, paralelă cu alte dungi asemănătoare. ♦ (La pl.) Sistem de asemenea dungi. [Gen. -iei, var. striațiune s.f. / < fr. striation].

STRIAȚIE s. f. dungă, linie foarte fină, în relief, paralelă cu alte dungi asemănătoare. (< fr. striation)

striațiune sf vz striație

STRIAȚIUNE s.f. v. striație.

striație (desp. stri-a-ți-e) s. f., art. striația (desp. -ți-a), g.-d. art. striației; pl. striații, art. striațiile (desp. -ți-i-)

striație (stri-a-ți-e) s. f., art. striația (-ți-a), g.-d. art. striației; pl. striații, art. striațiile (-ți-i-)

striație s. f. (sil. stri-a-ți-e), art. striația (sil. -ți-a), g.-d. art. striației; pl. striații, art. striațiile (sil. -ți-i-)

striație

STRIAȚIE s. 1. v. dungă. 2. striu.

STRIAȚIE s. 1. dungă, nervură, vînă. (Marmură cu ~ii.) 2. striu. (Zidărie cu ~ii.)