strungă¹ [At: DOSOFTEI, P. S. 339/18 / V: (reg) ~ug, ~nă, strung / Pl: ~ngi, ~nge / E: ns cf alb shtrungë] 1 sf Deschizătură îngustă prin care trec oile pe rând, pentru muls Si: poartă¹, (reg) portiță, strungar² (5), strungăreață (5), strungăriță³. 2 sf (Pex) Loc îngrădit la stână, de unde se mână oile la muls sau unde stau înainte de (ori după) muls Si: (reg) răzlog V staul. 3 sf Coliba ciobanului. 4 sf (Pan) Loc îngust de trecere Si: deschizătură (3), gaură (1). 5 sf (Reg) Loc pe unde se trece dintr-o grădină în alta. 6 sf (Reg) Lătunoaie (la pânză). 7 sf (Trs) Celulă (la fagure). 8 sf (Reg) Urdiniș (la coșnița morii). 9 sf (Reg) Navă. 10 sf (Buc) Matcă. 11 sf (Reg) Braț (de apă). 12 sf (Reg) Vrană (la un vas de lemn). 13 sn (Reg) Gaură din butucul roții¹. 14 sn (Reg; îf strug) Ghizd de scânduri (la gura fântânii). 15 sf (Pop) Strungăreață (1). 16 (Pop) Trecătoare Vz trecător.

STRUNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. A. II 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.

STRUNGĂ ~gi f. 1) Loc (la o stână) pe unde trec oile câte una pentru a fi mulse. 2) Trecătoare îngustă în munți; strâmtoare. 3) v. STRUNGĂREAȚĂ. /Cuv. autoht.

strungă f. 1. ocol în care se închid oile pentru ca, prin spătări, să iasă la muls; 2. trecătoare îngustă între doi munți la capătul pădurii: strunga dela Turnu-Roșu; se prelungește o strungă AL.; 3. fig. orbită: ies stelele din strungă EM. [Vorbă ciobănească de origină indigenă = strângă, loc strâmt].

strúngă f., pl. ĭ (tracic *strunga, adică „loc de scurgere, de trecere”, înrudit cu Strymon, Struma, și Istrus, Dunărea; alb. štrungă, ngr. strúnga, sîrb. struga, bg. strŭga, slovac strunga, pol. straga). Strîmtoarea (portița) pin care trec oile la muls. Țarcu în care se duc oile la muls. Trecătoare pintre munțĭ. Distanta dintre dințiĭ incizivĭ de sus la uniĭ oamenĭ.

strug³ sn vz strungă¹

strung² sn vz strungă¹

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi corectat(ă)

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi

STRUNGĂ s. v. chei, defileu, lătunoaie, pas, răritură, strâmtoare, strungăreață, trecătoare.

STRUNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stână.)

STRUNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stînă.)

strungă s. v. CHEI. DEFILEU. LĂTUNOAIE. PAS. RĂRITURĂ. STRÎMTOARE. STRUNGĂREAȚĂ. TRECĂTOARE.

strungă (-gi), s. f. – 1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragoń < lat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Romînii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.

strungă, strungi, s.f. – 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ♦ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la alt. de 1.025 m, la 12 km vest de loc. Vadu Izei (Timur, 2007: 74). ♦ (onom.) Strungariu, Strugaru, Strugariu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. sthrungë (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë „strungă”, din rad. i.-e. *stenk-, *streng- „îngust, strâmt” (Russu, 1970). Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Macrea, 1970; Candrea, cf. DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, cf. DER).

strungă, -i, s.f. – Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuși, Rosetti), cf. alb. strungë; Cuvânt rom. preluat în slovacă (strunga) și magh. esztrenga (Macrea 1970: 15 și 19).