străfulgerare sf [At: VLAHUȚĂ, S. A. I, 488 / Pl: ~rări / E: stră- + fulgera] 1 Fulgerare (1). 2 Licărire. 3 Scăpărare (7). 4 Sunet cu intensitate mare și durată scurtă. 5 (Pex) Durată extrem de scurtă.

STRĂFULGERARE, străfulgerări, s. f. 1. Faptul de a străfulgera; fulgerare, fulger. O străfulgerare a luminat tot cerul. ◊ Fig. (Cu aluzie la apariția bruscă a fulgerului sau la lumina vie a lui) Roata trebuia sudată în noaptea asta, pînă dimineață. Pe drum, printre gîndurile turburării lui, mintea i se oprise, în străfulgerări, asupra felului cum avea să trebuiască să vorbească, să se poarte cu oamenii. DUMITRIU, V. L. 140. Le-a socotit toate într-o singură străfulgerare de cuget. C. PETRESCU, A. R. 63. Dar dacă nu sînt ei? îi trecu prin minte ca o străfulgerare. REBREANU, R. II 123. 2. Sclipire, lucire. [Privirea] pe niște lănci de fier S-opri, încremenită de-a lor străfulgerare. MACEDONSKI, O. I 92. ◊ Fig. Văzînd străfulgerările flămînde care răzbăteau prin obișnuita plecăciune a privirilor lor, bătrînul Iuga avu pentru întîia oară impresia că oamenii aceștia, pe care i-a socotit totdeauna credincioși, îi sînt vrăjmași în inimile lor. REBREANU, R. I 144.

străfulgerare s. f., g.-d. art. străfulgerării; pl. străfulgerări

străfulgerare s. f., g.-d. art. străfulgerării; pl. străfulgerări

străfulgerare s. f., g.-d. art. străfulgerării; pl. străfulgerări

STRĂFULGERARE s. v. sclipire.

STRĂFULGERARE s. v. fulger.

STRĂFULGERARE s. licăr, licărire, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scînteie, scînteiere, sclipeală, sclipire, sclipit, (rar) licăriș, sclipitură, zare, (pop. și fam.) sclipet, (înv.) scăpărătură. (O ~ de lumină.)

străfulgerare s. v. FULGER.