STRĂMOȘ, -OAȘĂ, strămoși, -oașe, s. m. și f. 1. Persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva și din care descind membrii aceleiași familii; (la m. pl.) generații anterioare, înaintașii unui neam, unui popor care au trăit într-o epocă îndepărtată; străbun (3), străbunic (2). 2. Străbunic (1). – Pref. stră- + moș.

strămoș, ~oașă smf [At: CORESI, EV. 173 / V: (rar) ~rem~ / Pl: ~i, ~oașe / E: stră- + moș] 1 Persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva și care aparține aceluiași neam. 2 (Mpl) Generații anterioare, înaintași (care au viețuit într-o epocă îndepărtată) Si: predecesori Vz predecesor (2), străbun, (îvr) moș, (înv) protopărinte, (înv; asr) străbunic. 3 Tatăl sau mama bunicului sau a bunicii, considerați în raport cu strănepoții Si: străbun (1), străbunic (1), răzbunic, (rar) răzbun¹.

STRĂMOȘ, -OAȘĂ, strămoși, -oase, s. m. și f. 1. Persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva și care aparține aceleiași familii; (la m. pl.) generații anterioare, înaintași care au trăit într-o epocă îndepărtată; străbun (3), străbunic (2). 2. Străbun (2). – Stră- + moș.

STRĂMOȘ, -OAȘĂ, strămoși, -oașe, s. m. și f. 1. Persoană care a trăit cu cîteva generații înaintea cuiva și care aparține aceluiași neam cu acesta; (mai ales la pl.) generații anterioare, înaintași care au viețuit într-o epocă îndepărtată; străbuni. Ne spunea zîmbind că se simte cel mai vechi pămîntean dintre toți, căci strămoșii lui stau aici dinainte de descălecarea Moldovei. SADOVEANU, E. 177. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O.I 151. Locuri pline de aducere-aminte a strămoșilor noștri, de povești fantastice și, mai ales, de doine armonioase. ALECSANDRI, C. 36. Ce-ar fi ajuns pămîntul acesta, dacă strămoșii noștri ar fi dormitat și ei! RUSSO, S. 147. ◊ Fig. Superb, strămoș de codri, cu frunze-ncoronat, Stejarul, rămas singur pe cîmpul de năgară, Se pare o fantasmă din lumea legendară. ALECSANDRI, P. III 325. ◊ Loc. adv. Din moși-strămoși v. moș. 2. Tatăl bunicului sau al bunicii, considerat în raport cu strănepoții săi; străbunic. Strămoșul vorbea încet, fără să dea din mîni, cu trupul neclintit. SADOVEANU, O. VII 372. Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu De la un alt strămoș ce nu mai este viu. ALEXANDRESCU, P. 130.

STRĂMOȘ ~oașă (~oși, ~oașe) m. și f. mai ales la pl. Persoană care aparține generației precedente; străbun. ◊ Din moși ~i din vremuri foarte îndepărtate. /stră- + moș

strămoș m. străbun: din moși strămoși [V. moș (cf. străbun)).

strămóș, -oáșă s. (stră- și moș). Străbun, rudă îndepărtată din care te scoborĭ tu în linie dreaptă: Romaniĭ îs strămoșiĭ Românilor. Din moșĭ strămoșĭ, din noaptea timpurilor: Românii îs în Dacia din moșĭ strămoșĭ, acest obiceĭ e din moșĭ strămoșĭ (tradițional). V. get-beget.

stremoș, ~oașă smf vz strămoș

strămoș s. m., pl. strămoși

strămoș s. m., pl. strămoși

strămoș s. m., pl. strămoși

strămoș, pl. strămoși

din moși-strămoși loc. adj., loc. adv.

din moși-strămoși loc. adv., loc. adj.

STRĂMOȘ s. 1. v. străbunic. 2. (la pl.) părinți (pl.), străbuni (pl.). (Datină rămasă de la ~i.)

STRĂMOȘ s. 1. străbun, străbunic, (înv.) protopărinte. (E un ~ de-al meu.) 2. (la pl.) părinți (pl.), străbuni (pl.). (Datină rămasă de la ~.)

AD PATRES (lat.) la strămoși – Locuțiune folosită în expresiile familiare: a se întoarce ad patres („a muri”), a trimite ad patres („a ucide, a trimite pe lumea cealaltă”).

More maiorum (lat. „După obiceiul strămoșilor”) – Ostașii romani, chemați pe cîmpul de bătălie, obișnuiau să făgăduiască la plecare că vor lupta cu vitejie more maiorum. De atunci expresia se aplică în toate împrejurările, cînd e vorba de respectarea unor tradiții moștenite de la străbuni. IST.