strămurare sf [At: N. TEST. (1684), 169^v/14 / V: (înv) ~mina~, strămurar, ~uta~, ~remăna~, ~remănoa~, ~remina~, ~remurar, ~rem~, ~rumăna~, ~rumuna~ / Pl: ~rări / E: ml *stimularia (cf stimulus, stimulare)] 1 Băț lung și ascuțit (cu un ac în vârf) sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers Si: (pop) strămurariță, (înv) strămur (1), strămurea, (reg) bold¹ (13), țepușă. 2 (Reg; pex) Nuia. 3 (Coadă de) bici. 4 (Prc) Ac mare sau ghimpe. 5 (Pop) Mlădiță. 6 (Înv; fig) Imbold. 7 (Pex) Ațâțare (4). 8 (Înv) Cârmă (4).

STRĂMURARE, strămurări, s. f. (Învechit și popular) Băț ascuțit sau prăjină cu vîrf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers. Unii scoteau vitele cu strămurările din săivane, iar alții veneau asupra neguțătorilor cu săbiile. SADOVEANU, F. J. 444. ♦ Nuia lungă, vargă. Iar de-i trece prin luncușoară Și-i tăie o strămurare, A fi pentru a dumitale soțioară. SEVASTOS, N. 156. Ei că mi-or tăia Resteie, Bulfeie, Dalbe strămurări, Pari pentru căldări. TEODORESCU, P. P. 454. – Variantă: stremurare (GHICA, S. XVI, ALECSANDRI, S. 66) s. f.

STRĂMURARE ~ări f. înv. pop. Băț ascuțit la vârf cu care se împung animalele, când sunt îndemnate la mers. /<lat. stimularia

STRĂMURARE s. f. (Mold., Ban., Trans. SV) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vîrf de fier cu care se îndeamnă vitele la mers. A: Împungînd cu strămurări slugile pre mîșcoi. DOSOFTEI, VS. Cînd au fost arînd... cu leșii, i-au fost împungind cu strămurările, ca pre boi. NECULCE. C: Ce mă gonești'? Cu greu-ț iaste a zvîrli împrotiva strămurării. N TEST. (1648). Pentru aceara să le răbdăm cu răbdare mare de pace, gîndind că-i cu greu in sîmceaua strămurării a zvîrli. SA, 11^v; cf. SA,19^v. ♦ Îndemn, impuls; pornire, instinct. A: Plînsul iaste o îndemnare și strămurare de aur sufletului. L SEC. XVII, 72^v-73^r. Scrisorile, precum a celui bun, așe a celui rău sfat, iască și strămurare sînt. CANTEMIR, IST.; cf. DOSOFTEI, MOL. C: Stremurare. Stimulus. AC, 372. // B: cf. L ante 1693, 118^v. Variante: stremurare (AC, 372). Etimologie: lat. *stimularia. Cf. năslitură, năstav.

strămuráre f., pl. ărĭ (din *stămurare lat. stimulare, a stimula). Rar. Nuĭa de împuns vitele ca să meargă, coadă de bicĭ: am împnns ca cu strămurarea (Sadov. VR. 1924, I, 8), s’a fudulit de nu-ĭ maĭ ajungĭ la nas nicĭ cu strămurarea (saŭ cu prăjina). – Și streminare (Cod. Vor.), stremănare, strămuráriță (CL. 1920, 521. Munt.), stremuráliță pl. e și stremurar, n., pl. e.

străminare sf vz strămurare

strămurar^[1] sn vz strămurare corectat(ă)

strămutare² sf vz strămurare

stremănare sf vz strămurare

stremănoare sf vz strămurare

streminare sf vz strămurare

stremurar sn vz strămurare

stremurare sf vz strămurare

strumănare sf vz strămurare

STREMURARE s. f. v. strămurare.

strămináre, V. strămurare.

stremănáre, stremináre, stremuráliță și stremurár V. strămurare.

strămurare (pop.) s. f., g.-d. art. strămurării; pl. strămurări

strămurare (pop.) s. f., g.-d. art. strămurării; pl. strămurări

strămurare s. f., g.-d. art. strămurării; pl. strămurări

STRĂMURARE s. (pop.) strămurariță, (reg.) bold, (Ban.) țepușă, (înv.) strămur. (Cu ~ se îmboldesc vitele la mers.)

STRĂMURARE s. v. imbold, impuls, îndemn, joardă, jordie, nuia, pornire, stimul, stimulent, vargă.

strămurare s. v. IMBOLD. IMPULS. ÎNDEMN. JOARDĂ. JORDIE. NUIA. PORNIRE. STIMUL. STIMULENT. VARGĂ.

STRĂMURARE s. (pop.) strămurariță, (reg.) bold, (Ban.) țepușă, (înv.) strămur. (Cu ~ se îmboldesc vitele la mers.)

strămurare (-ări), s. f. – Băț lung și ascuțit, prăjină cu vîrf de fier. – Var. strămur(ariță), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămulari. Lat. *stimulāria, de la stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var. strămur pare să reprezinte lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că strămur ar putea fi calc latinizant al lui stimulus. Alb. strumullar provine din rom. (Capidan, Dacor., VII, 152). – Der. strămura, vb. (a înțepa, a excita; Bucov., a amenința).