SUBIECTIVISM s. n. 1. Orientare filosofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta. 2. (Rar) Subiectivitate. – Subiectiv + suf. -ism (după fr. subjectivisme).

subiectivism sn [At: GHEREA, ST. CR. III, 89 / Pl: ? / E: fr subjectivisme, ger Subjectivismus] 1 (Flz) Concepție care atribuie individului o autonomie absolută în planul conștiinței, al voinței și al acțiunii, eliberându-l de orice logică obiectivă sau care postulează deasupra subiectului, privit în mod arbitrar, un alt subiect, impersonal, transcendent, primordial. 2 (Flz; rar; pex) Idealism subiectiv Vz idealism. 3 (Flz; rar; pex; în teoria și în practica socială) Tendință de ignorare sau de subapreciere a factorilor obiectivi ai dezvoltării, de sustragere a activității subiectului de sub determinismul lor, precum și de subordonare a rezultatelor cercetării unor cerințe prescrise, de alegere a faptelor, de prelucrare a adevărului potrivit criteriilor dinainte stabilite, pentru justificarea unor norme. 4 (Îoc obiectivism) Atitudine lipsită de obiectivitate față de cineva sau de ceva Si: părtinire, subiectivitate (1), (rar) parțialitate, pasiune, patimă, (înv) părtășie. 5 (Pex) Atitudine care ia în considerație numai punctele de vedere și interesele proprii Si: personalism.

SUBIECTIVISM s. n. 1. Orientare, tendință în filozofie care neagă existența lumii exterioare, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta. 2. (Rar) Subiectivitate. – Subiectiv + suf. -ism (după fr. subjectivisme).

SUBIECTIVISM s. n. 1. Tendință filozofică idealistă, care neagă existența lumii obiective, considerînd conștiința individului ca singura realitate. 2. Atitudine personală, părtinitoare, față de cineva sau de ceva; preocupare exagerată față de propria persoană. Acest prea mare interes pentru propria sa persoană, pentru durerile, bucuriile și pornirile sale proprii îl numim subiectivism. GHEREA, ST. CR. III 89.

SUBIECTIVISM s.n. 1. Orientare filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective cu legile ei, existența unui determinism obiectiv, considerînd voința și conștiința ca singurul factor determinant. 2. Atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. [Cf. fr. subjectivisme].

SUBIECTIVISM s. n. 1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect (II, 1). ◊ (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor. 2. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. (< fr. subjectivisme)

SUBIECTIVISM n. 1) Orientare filozofică care consideră că ceea ce există în realitate este în funcție de subiectul gânditor sau de conștiință. 2) Curent în sociologie conform căruia dezvoltarea societății este determinată de factori subiectivi (voința, stăruința unor personalități etc.). 3) Atitudine personală, părtinitoare. /<fr. subjectivisme, germ. Subjectivismus

subiectivism n. pornirea scriitorilor și artiștilor subiectivi.

*subĭectivízm n. (d. subĭectiv). Pornirea artiștilor și criticilor subiectivĭ.

subiectivism (desp. -biec-) s. n.

!subiectivism (-biec-) s. n.

subiectivism s. n. (sil. -biec-; mf. sub-)

SUBIECTIVISM s. 1. v. părtinire. 2. subiectivitate. (~ul cuiva într-o problemă.) 3. personalism.

SUBIECTIVISM s. 1. patimă, părtinire, (rar) parțialitate, pasiune, (înv.) părtășie. (Atitudine plină de ~.) 2. subiectivitate. (~ cuiva într-o problemă.) 3. personalism.