SUFICIENȚĂ s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

suficiență sf [At: MAIORESCU, CR. I, 267 / V: (îvr) ~iintia / Pl: ~țe / E: lat sufficientia, it sufficienza] 1 (Rar) Calitatea de a fi suficient (1). 2 Îndestulare. 3 (Liv) Semeție (1). 4 (Pex) Mărginire.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient (cantitativ sau calitativ). V. îndestulare. 2. Încredere exagerată în sine; mulțumire de sine, vanitate. Suficiența și disprețul cu care-i vorbea Ana îi deșteptau o mulțime de reflecții penibile. VLAHUȚĂ, O. A. 313. – Pronunțat: -ci-en-.

SUFICIENȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngîmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].

SUFICIENȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)

SUFICIENȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /<lat. sufficientia, it. sufficienza

suficiență f. 1. ceea ce este de ajuns; 2. fig. vanitate neroadă, prezumpțiune.

*suficiénță f., pl. e (lat. sufficientia). Cantitate destul de mare: suficiență de grîŭ. Fig. Vanitate, îngînfare, prezumpțiune: a vorbi cu suficiență.

suficiintia sf vz suficiență

suficiență (desp. -ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficiență (-ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficiență s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficienței; pl. suficiențe

SUFICIENȚĂ s. f. (cf. it. sufficienza, fr. suffisance): îndestulare cantitativă de ordin noțional și de ordin semantic, care poate caracteriza un cuvânt. Termen folosit în sintagmele s. noțională (când este vorba de o noțiune întreagă, nealterată, care a dezvoltat în jurul ei un sens corespunzător) și s. semantică (atunci când este vorba de un sens deplin, care permite cuvântului contractarea unor funcții sintactice adecvate clasei căreia-i aparține).

SUFICIENȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

suficiență s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.