suiș [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16^v/1 / Pl: ~uri / E: sui + -iș] 1 sn Suire (1). 2 av În mod ascendent. 3 sn (Ccr) Porțiune de teren înclinată față de planul orizontal și care formează, de obicei, versanții unor forme de relief Si: clină (2), coastă¹ (24), costișă (2), muchie, pantă¹, piept, povârniș, pripor, repeziș, (rar) prăvălac, prăvăluc, (pop) prăvăliș, (îvp) piez, scapăt, (înv) bair¹, povârnitură, (reg) aplecuș (2), pieptan, pieptar, piezișea, ponciș, povârghie, prăval, prăvălitură¹, răpăguș. 4 sn (Prc) Porțiune dintr-un drum care urcă Si: clină (2), coastă¹ (24), costișă (2), muchie, pantă¹, piept, povârniș, pripor, repeziș, (rar) prăvălac, prăvăluc, (pop) prăvăliș, (îvp) piez (V piază), scapăt, (înv) bair¹, povârnitură, (reg) aplecuș (2), pieptan, pieptar, piezișea, ponciș, povârghie, prăval, prăvălitură¹, răpăguș. 5 sn (Înv; ccr) Vârf. 6 sn Suire (3). 7 sn (Îvr; ccr) Înălțime (la care se află o ființă, un obiect etc.). 8 sn Suire (10). 9 sn (Înv; fig) Înălțare (spirituală). 10 sn Ajungere la o situație materială, socială etc. (mai) bună Si: ridicare.

SUIȘ suișuri, s. n. 1. Acțiunea de a (se) urca pe un loc înclinat (v. suire, urcare); teren care urcă (v. pantă). Suișul, cam alunecos, se urmă în bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără șovăire. D. ZAMFIRESCU, R. 261. Ieșim, după două ceasuri de suiș, pe culmea Tempei. VLAHUȚĂ, O. A. II 151. Nu e nici un suiș fără coborîș. RETEGANUL, P. IV 62. Greu e suișul, frate! Dă-mi mîna. ALECSANDRI, T. II 64. ◊ Loc. adv. Pe suiș = în timpul suișului. Și aseară pe suiș M-a lovit dorul pieptiș. DEȘLIU, M. 41. 2. (În opoziție cu coborîș) Loc pieziș, care merge suind, urcuș; p. ext. povîrniș, pantă, coastă. Șoseaua șerpuia peste suișuri și coborîșuri prăfuite. DUMITRIU, V. L. 119. Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu, Prin sîlhe mari, cu ochii bătînd suișul greu Al codrilor sălbatici. COȘBUC, P. II 182. ♦ Porțiune dintr-un drum care urcă. Urcam în pas de voie și fără grijă suișul, cînd mai repede, cînd mai trăgănat al cîte unei poteci. HOGAȘ, M. N. 157. ♦ (Rar) Perete înclinat al unei construcții. Au căzut și stîlpii porții, Turnurile cu suișuri; Nu se vede din tufișuri Tot acest castel al morții. COȘBUC, P. II 97.

SUIȘ ~uri n. 1) v. A SUI și A SE SUI. 2) Teren care suie (unind două puncte situate la altitudini diferite); loc în pantă; urcuș. /a sui + suf. ~iș

suiș n. 1. loc ce merge urcând: greutățile suișului OD.; 2. clină: nebun cine se urcă pe al muntelui suiș.

suíș n., pl. urĭ. Urcuș, loc pe unde te sui pe un deal, pe un munte: la suiș și scoborîș. Acțiunea de a te sui: începem suișu.

suiș s. n., pl. suișuri

suiș s. n., pl. suișuri

suiș s. n., pl. suișuri

SUIȘ s. 1. v. escaladare. 2. urcuș. (La mijlocul ~ului unui munte.)

SUIȘ s. v. creastă, creștet, culme, pisc, vârf.

SUIȘ s. urcuș. (La mijlocul ~ unui munte.)

suiș s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. VÎRF.

Suiș ≠ coborâș