SURIOARĂ, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. [Pr.: -ri-oa-] – Soră + suf. -ioară.

surioară sf [At: ANON. CAR. / V: (pop) sor~, (reg) sir~ / Pl: ~re / E: soră + -ioară] 1-14 (Șhp) Soră (1-7) (mai mică sau iubită).

SURIOARĂ, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. [Pr.: -ri-oa-] – Sor + suf. -ioară.

SURIOARĂ, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. Și-mi răsare la fereastră Surioara Cosînzenei. CERNA, P. 138. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate... Că te-or bate lacrimile, Lacrimile maicelor Ș-ale surioarelor Ș-ale mîndrișoarelor, De dorul voinicilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. 2. (Mai ales la vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei; dragă, soră (2). Rău ți-i ție, surioară, Rău ți-i ție, negrișoară? – Nu mi-i rău, dar o să mor, Că de mult mă arde-un dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. – Variante: sorioară (SBIERA, P. 176, ALECSANDRI, P. A. 36, NEGRUZZI, S. I 263), (rar) sirioară (MAT. FOLK. 213) s. f.

sirioară sf vz surioară

sorioară sf vz surioară

SIRIOARĂ s. f. v. surioară.

surioară (desp. -ri-oa-) s. f., g.-d. art. surioarei; pl. surioare

surioară (-ri-oa-) s. f., g.-d. art. surioarei; pl. surioare

surioară s. f. (sil. -ri-oa-), g.-d. art. surioarei; pl. surioare

SURIOARĂ s. (reg.) sorurea, (Maram. și Bucov.) sorică, (prin Maram. și Transilv.) sorucă, (Ban.) soruică. (Am o ~ mai mică.)

SURIOARĂ s. (reg.) sorurea, (Maram. și Bucov.) sorică, (prin Maram., Transilv.) sorucă, (Ban.) soruică. (Am o ~ mai mică.)