susur sn [At: HELIADE, O. I, 114 / V: (reg) surs~ / Pl: ~e / E: pvb susura] 1 Zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut, produs de apă (când curge), de frunzele bătute de vânt sau de adierile de vânt Si: murmur, șopot¹, sunet, zvon, (rar) susurare, (rar) murmuială, murmurare, murmureală, zuzet, (înv) murmuit, (îvr) murmuire¹ Vz fâșâială, fâșâire (1), fâșâit (1), foșneală (1), foșnet (1), foșnire (1), foșnitură, freamăt (1), fremătare (2), clipoceală (1), clipocit¹ (2), șoșet, șoșot¹. 2 (Pan; rar) Zumzet. 3 (Pan; rar) Zornăit. 4 (Rar) Murmur.

SUSUR s. n. Zgomot continuu și lin, produs de o apă care curge sau de un frunziș mișcat de vînt. V. murmur, șopot, foșnet, freamăt. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Susurul acestor codri se stinsese o dată cu doina din caval. GALACTION, O. I 285. Băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă. ISPIRESCU, L. 163. ◊ (Cu determinări precizînd intensitatea, natura sau calitatea zgomotului) în răpaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vîntulețului de vară. ODOBESCU, S. I 140. ◊ (Metaforic) Sta neclintit, cu ochii duși, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de șoapte tainice veni din livezi. SADOVEANU, O. I 276. Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie ascunsă. REBREANU, R. I 247. – Variante: sursur (POPESCU, B. III 10), zuzur (EMINESCU, N. 113) s. n.

SUSUR s.n. Zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape sau de foșnetul frunzelor bătute de vînt. [Pl. -re. / < susura].

SUSUR s. n. zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape, de foșnetul frunzelor bătute de vânt etc. (< susura)

SUSUR ~e n. Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene naturale (curgerea apei, frunze mișcate de vânt etc.); murmur. ~ de izvor. /v. a susura

susur n. sunet lin și confuz: un susur de apă ISP. [Lat. SUSURRUS].

sursur sn vz susur

zuzur² sn vz susur

SURSUR s. n. v. susur.

ZUZUR s. n. v. susur.

susur s. n., pl. susure

susur s. n., pl. susure

susur s. n., pl. susure

susur, -ruri.

susur DU explică pe susur din lat. susurrus și la fel pe a susura din lat. susurrare. Credincios obiceiului, CADE (și după el și DLRM) pornește de la franceză. De remarcat că substantivul nu figurează în dicționarele franțuzești curente ; se găsește în schimb verbul susurrer „a șopti”", care nu pare prea vechi (e împrumutat, desigur, din italienește), scrierea cu s intervocalic citit s putînd fi explicată prin aceea că s-a transcris întocmai ortografia italiană. În plus, accentul romînesc (sùsur) nu corespunde cu cel franțuzesc. Să credem atunci că din franțuzește s-a împrumutat verbul, iar substantivul e postverbal format în romînește ? Nici așa nu merge, nu numai pentru că susur e mult mai frecvent decît a susura, ci mai ales pentru că și verbul are accentul pe prima silabă acolo unde acest lucru e posibil (3 sg. sùsură), ceea ce de asemenea nu se potrivește cu împrumutul din franțuzește. Cu atît mai puțin ne putem gîndi, în aceste condiții, la o origine latină. S-a neglijat pe de-antregul, ca și în alte cazuri, faptul că în grecește există substantivul σούσουρο, care a putut da fără nici o dificultate susur în romînește. În cazul acesta, verbul trebuie considerat denominativ.

SUSUR s. 1. v. clipocit. 2. v. foșnet. 3. v. murmur.

SUSUR s. 1. clipoceală, clipocire, clipocit, murmur, susurare, șoaptă, șopot, zvon, (rar) murmuială, murmureală, zuzet, (înv.) murmuit. (~ de ape.) 2. fîșîit, foșnet, freamăt, murmur, sunet, susurare, șoaptă, șopot, (rar) șoșet. (~ frunzelor.) 3. murmur, zumzet, zvon. (~ de glasuri îndepărtate.)