tâlhăriță sf [At: N. COSTIN, L. 127 / V: (îrg) tăl- / Pl: ~țe / E: tâlhar + -iță] Hoață (1).

tălhăriță sf vz tâlhăriță

tîlhár m. (din *tîlhă, adică „om de desiș”. Cp. cu fiŭ al păduriĭ = tîlhar, la T. Vîrnav, Istoria vĭețiĭ mele, ed. Goroveĭ, p. 68. D. rom. vine ung. tolvaj, tîlhar. V. tîhlăriș, sihlă). Bandit, brigand, hoț de codru. – În est talhar, din *tălhar, ca haldan d. *hlîndan și saltar d. sertar. – Fem. -ăroaĭcă saŭ -ăríță. În Trans. (după ung.) túlaĭ, túlvaĭ! = „sărițĭ, hoțiĭ”! V. codrean.

TÂLHĂRIȚĂ s. tâlhăroaică.

TÂLHĂRIȚĂ s. v. hoață, hoțoaică, pungășoaică.

TÎLHĂRIȚĂ s. tîlhăroaică.

tîlhăriță s. v. HOAȚĂ. HOȚOAICĂ. PUNGĂȘOAICĂ.