tânguitor, ~oare a [At: COȘBUC, P. I, 194 / P: ~gu~i~ / Pl: ~i, ~oare / E: tângui + -tor] 1 (D. persoane) Care se tânguie (1) Si: tânguios (1). 2 (Rar; d. față) Care exprimă tristețe, jale, suferință Si: (rar) tânguios (2). 3 (Fig; d. sunete, glasuri) Care este plin de durere Si: jalnic, plângător, tânguios (3), trist (3), (frî) plentiv. 4 (Rar) Care provoacă tristețe Si: (rar) tânguios (4).

TÂNGUITOR¹ adv. 1) În mod jalnic. 2) Cu tânguieli. /a tângui + suf. ~tor

TÂNGUITOR² ~oare (~ori, ~oare) 1) rar (despre persoane) Care se tânguiește mereu; care are obișnuința de a se tângui. 2) (despre sunete, voci, melodii) Care este de jale; jalnic; plângător. /a tângui + suf. ~tor

tânguitor a. 1. care se tânguiește; 2. trist: cântări tânguitoare EM.

TÎNGUITOR, -OARE, tînguitori, -oare, adj. (Mai ales despre sunete, glasuri, melodii) Care se tînguiește, care este plin de durere; jalnic, plîngător, tînguios. Lămurea și tîlmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tînguitor și răgușit. SADOVEANU, O. VII 79. Îl iscodi deodată cu glasul lui tînguitor. REBREANU, R. I 138. Clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Adverbial) Se dădu îndărăt și exclamă tînguitor: Nu rîd, nea Vasile, zău dacă rîd de dumneata. DUMITRIU, N. 231.

tînguitór, -oáre adj. Tînguĭos: glas tînguitor.

tânguitor (desp. -gu-i-) adj. m., pl. tânguitori; f. sg. și pl. tânguitoare

tânguitor (-gu-i-) adj. m., pl. tânguitori; f. sg. și pl. tânguitoare

tânguitor adj. m., pl. tânguitori; f. sg. și pl. tânguitoare

TÂNGUITOR adj. 1. v. sfâșietor. 2. jalnic, plângăreț, plângător, scâncit, trist, (rar) scâncitor. (Cu glas ~.) 3. tânguios, trist. (O doină ~oare.)

TÎNGUITOR adj. 1. jalnic, sfîșietor, tînguios, (pop.) jelitor, jeluitor, (înv.) lăcrămos. (Plînsete ~.) 2. jalnic, plîngăreț, plîngător, scîncit, trist, (rar) scîncitor. (Cu glas ~.) 3. tînguios, trist. (O doină ~.)