TANDREȚE s. f. Afecțiune plină de duioșie, de delicatețe, de gingășie. [Var.: tandreță s. f.] – Din fr. tandresse.

tandrețe [At: BARASCH, M. I, 29/4 / V: (înv) ~esă / Pl: ~ / E: fr tendresse] 1 Afecțiune plină de duioșie, de gingășie. 2 (Pex) Iubire.

TANDREȚE s. f. Afecțiune plină de duioșie, de delicatețe, de gingășie. [Var.: tandreță s. f.] – Din fr. tendresse.

TANDREȚE, tandrețe, s. f. Afecțiune plină de duioșie, de gingășie. Zău, Ioano, mă gîndesc uneori la dumneata, nu numai cu tandrețe. BARANGA, I, 163. Mai multe nu știa să spună. Nu era om pentru condoleanțe și tandrețe. C. PETRESCU, Î. II 47. Dar ești prea aspru – E felul meu de tandrețe. La 16 ani e singurul fel de tandrețe care se suportă bine. SEBASTIAN, T. 134. – Variantă: tandreță s. f.

TANDREȚE s.f. Dragoste plină de delicatețe, de duioșie, de gingășie. [Var. tandreță s.f. / < fr. tendresse].

TANDREȚE s. f. afecțiune plină de delicatețe, de duioșie, de gingășie. (< fr. tandresse)

TANDREȚE f. 1) Atitudine plină de gingășie, finețe și delicatețe față de cineva; drăgălășenie. 2) Caracter tandru. [G.-D. tandreții; Sil. tan-dre-] /<fr. tendresse

tandresă sf vz tandrețe

TANDREȚĂ s.f. v. tandrețe.

*tandréță f., pl. e (fr. tendresse. V. tinereță). Fam. Iron. Gingășie, dragoste: pe cînd eraŭ eĭ în tandreță.

tandrețe s. f., art. tandrețea, g.-d. art. tandreței

tandrețe s. f., art. tandrețea, g.-d. art. tandreței

tandrețe s. f., art. tandrețea, g.-d. art. tandreței

tandrețe

TANDREȚE s. gingășie. (~ lui am simțit-o cu emoție.)

TANDREȚE s. gingășie. (~ lui am simțit-o cu emoție.)

Tandrețe ≠ cruzime