TRANSCRIERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. – V. transcrie.

transcriere sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ri / E: transcrie] 1 Reproducere în scris a unui text Si: copiere, transcripție (2), (ltî) transcript. 2 Copiere a unui text din care s-au eliminat greșelile sau corecturile făcute. 3 Expunere în scris. 4 (Jur) Trecere într-un registru special a elementelor esențiale ale unui act juridic privitor la dobândirea, transmiterea sau stingerea unor drepturi reale imobiliare Si: transcripție (3). 5 Trecere a unei sume de bani dintr-un cont în altul, fără a fi nevoie ca suma să fie vărsată în numerar. 6 (Lin) Transpunere a unui text dintr-un sistem de scriere în altul. 7 (Lin; îs) ~ fonetică Notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. 8 Prelucrare a unei bucăți muzicale scrise pentru un anumit instrument sau pentru o anumită voce, în scopul de a fi cântată la alt instrument sau de altă voce Si: transcripție (4).

TRANSCRIERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. – V. transcrie.

TRANSCRIERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. ◊ Transcriere fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. «Atlasul lingvistic romîn» întrebuințează transcrierea fonetică. ♦ (Jur.) Transcripție (2).

TRANSCRIERE s.f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. ◊ Transcriere fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. ♦ Transcripție. [Pron. -scri-e-. / < transcrie].

TRANSCRIERE s. f. 1. acțiunea de a transcrie. ♦ ~ fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. 2. (jur.) formalitate prescrisă de lege prin copierea unui act juridic într-un registru public special; transcripție (3). (< transcrie)

transcripțiune sf vz transcripție

*transcripțiúne f. (lat. transcriptio, -ónis). Acțiunea de a transcrie. Text transcris. – Și -ípție, dar ob. -íere.

transcriere s. f., g.-d. art. transcrierii; pl. transcrieri

transcriere s. f., g.-d. art. transcrierii; pl. transcrieri

transcriere s. f. (sil. tran-), g.-d. art. transcrierii; pl. transcrieri

transcriere

TRANSCRIERE s. 1. v. copiere. 2. (concr.) copie, reproducere, (rar) transcripție, (înv.) izvod, prescriitură. (Are o ~ fidelă a documentelor.) 3. transpunere, transcripție. (~ unui text dintr-un alfabet în altul.) 4. (JUR.) transcripție. (Registru de ~i imobiliare.)

TRANSCRIERE s. 1. copiat, copiere, reproducere, (rar) transcripție. (~ pe curat a unui text.) 2. (concr.) copie, reproducere, (rar) transcripție, (înv.) izvod, prescriitură. (Are o ~ fidelă a documentelor.) 3. transpunere, transcripție. (~ unui text dintr-un alfabet în altul.) 4. (JUR.) transcripție. (Registru de ~i imobiliare.)

transcriere 1. Acțiune ajutătoare a paleografiei muzicale, constând în echivalarea unor notații vechi (gr., biz., greg., orient. etc.) cu notația europ. uzuală. Se poate asemui transliterării dar implică o seamă de „interpretări” impuse de incertitudinea unor semne vechi de notație, de pierderea unor sensuri (sau de caracterul lor criptic inițial) ca și de schimbările stilistice care, de-a lungul sec., au afectat implicit notația. 2. Notarea „după auz” (direct după cântare) sau după o înregistrare* sonoră prealabilă a unor muzici orale (de obicei pop.).

TRANSCRIERE s. f. (< transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere. ◊ ~ fonetică: notare a pronunțării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cât mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. În general, sistemele de t. fonetice au la bază alfabete tradiționale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internațional (API), elaborat în 1888 de către Asociația fonetică internațională. Pentru graiurile și dialectele românești au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigand, Ovid Densușianu și Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. Într-o t. fonetică notarea accentului și fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai ușor de realizat (când dialectologul notează direct, pe teren, în momentul desfășurării anchetei, formele sau textele obținute de la informator) și indirectă, mai costisitoare (când se face mai întâi înregistrarea cu magnetofonul sau cu casetofonul, permițând apoi audiția formelor și a textelor, oricând este nevoie, în vederea t. acestora în laborator). În cazul t. indirecte, este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sunt; notarea intonației, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiții: informatorul să aibă pronunțarea bună; anchetatorul să aibă dicție bună și să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic și material) să fie pregătit cu atenție etc.