TĂCIUNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, căruia nu-i reușește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Lat. *titio, -onis.

tăciune sm [At: DOSOFTEI, PS. 216/2 / V: (reg) teci~ / Pl: ~ni / E: ml *titio, -onis] 1 Rest dintr-o bucată de lemn care nu a ars complet. 2 Cărbune sau lemn care arde mocnit, fără flacără Si: (îvr) ojogitură. 3 (Reg; d. doi soți; îe) A sta la un ~ A conviețui. 4 (Reg; îe) A se întâlni doi proști la un ~ A se căsători doi nevoiași. 5 (Reg; îae) A se întovărăși doi nevoiași. 6 (Reg; pex; îae; șîe a rămâne în coadele ~nilor) A o duce greu. 7 (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) pe coada ~nilor A permite ca cineva să trăiască în mizerie. 8 (Pop; îe) A nu avea nici – (sau a nu-i arde nici ~nii) în vatră A fi foarte sărac. 9 (Pop; îe) A înveli ~le A fugi pe neobservate. 10 (Lsg) Boală infecțioasă, mai ales a cerealelor, provocată de ciuperci parazite și manifestată prin distrugerea parțială sau totală a organelor atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră Si: cărbune, mălură.

TĂCIUNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, care nu izbutește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Din lat. *titio, -onis.

TĂCIUNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. Lemnele din sobă, ajunse tăciuni, se prăbușeau din cînd în cînd cu un zgomot ușor. DUMITRIU, N. 132. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pe urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Lăsam tăciunii să se stingă. VLAHUȚĂ, O. A. 384. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ◊ Fig. Ci tot mai ard în sufletu-mi tăciuni. BENIUC, V. 92. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi sărac lipit pămîntului. Nu-i ard tăciunii în vatră, se spune despre un om sărac, căruia nimic nu i se împlinește după voie, care nu izbutește să realizeze nimic. 2. Boală a grîului, a orzului, a porumbului etc., provocată de o ciupercă parazită. Una din boalele popușoiului... este tăciunele, care crește... pe spic sau pe știulete. PAMFILE, A. R. 90. Grîne mîndre au pierit, Tăciune s-a plămădit. HODOȘ, P. P. 132.

TĂCIUNE ~i m. 1) Rămășiță provenită din arderea incompletă a unui corp. 2) Cărbune care arde mocnit. ◊ Negru ca ~ele foarte negru. 3) Boală a unor cereale (porumb, grâu), caracterizată prin apariția unei pulberi negre, provocată de o ciupercă parazită; cărbune. [Sil. -ciu-] /<lat. titio, ~onis

tăciune m. 1. rămășița unui lemn ars: tăciune aprins, tăciune stins; 2. mălură, boală ce preface grânele într’un praf negru. [Lat. TITIONEM].

tăcĭúne m¹. (lat. *tĭtio, cl. titio, -ónis, id.; it. tizzone, neap. tessone, pv. tizo, fr. tison, sp. tizon, pg. tiçăo). Lemnu ars care nu s’a prefăcut încă în cărbune. Fig. Iron. Tăcĭune acoperit, om ipocrit, maĭ ales care face dragoste pe ascuns. Agr. O boală molipsitoare a grînelor (numită și cărbune, după fr. charbon) în care unele organe-s mîncate de un praf negru saŭ cafeniŭ (ustilágo máydis). – În Dor. Vs. și tecĭune. V. mălură.^[1]

teciune sm vz tăciune

ARICIU sm. 1 🐒 Animal mamifer insectivor, cu capul ascuțit și cu corpul scurt și gros, acoperit pe spate cu niște ghimpi gălbui; cînd doarme sau cînd vrea să se apere, se strînge formînd un fel de ghem ghimpos; trăește în toată Europa (🖼 204): proverb: a se face (ghem) ca ariciul, se zice despre cineva care se ghemuește de frig, etc. sau care stă de o parte, izolat de oameni, a fi nesociabil; cu înțelesul din urmă și în expr.: parcă-i un ~ ¶ 2 În credințele poporului, ariciul e socotit ca simbol al înțelepciunii, ca dătător de sfaturi bune; de aceea D-zeu s’a adresat lui cînd a zidit lumea; de aici înțelesul pe care-l are în pasagii ca: pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se întreacă între ele ceva pentru dînsul (ISP.) ¶ 3 🐕 = ARICEALĂ ¶ 4 🩺 pop. Boală de piele la om ¶ 5 🌿 (HASD.) (TKT.) Boală la plante, mai ales la viță TĂCIUNE ¶ 6 Băn. 🌿 = ROSTOGOL1 ¶ 7 🌿 Varietate de grîu cu spicul foarte scurt și îndesat (Triticum compactum) ¶ 8 (HASD.) (PAMF.) Joc popular ¶ 9 🐙 ARICIU-DE-MARE, animal echinoderm, cu corpul învelit într’o scoică de formă sferică acoperită cu ghimpi, așa că seamănă cu un ariciu strîns grămadă; trăește în mare (Echinus lividus) (🖼 205) [lat. ericius].

tecĭúne, V. tăcĭune.

tăciune s. m., art. tăciunele; pl. tăciuni

tăciune s. m., pl. tăciuni

tăciune s. m., pl. tăciuni

TĂCIUNE s. v. mălură.

TĂCIUNE s. 1. cărbune. (Lemnul aprins s-a făcut ~.) 2. (FITOP.) cărbune. (Plantă atacată de ~.)

TĂCIUNE s. 1. cărbune. (Lemnul aprins s-a făcut ~.) 2. (FITOPATOLOGIE) cărbune. (Plantă atacată de ~.)

tăciune s. v. MĂLURĂ.

tăciune (-ni), s. m. – 1. Lemn ars pe jumătate. – 2. Mălură (Ustilago carbo). – Mr. tăciune, tucine, megl. tăciuni. Lat. tĭtĭōnem (Pușcariu 1709; REW 8758), cf. it. tizzone, prov., cat. tizó, fr. tison, sp. tizón, port. tição. Pentru sensul 2, cf. calabr. tizzune, sp. tizón și fr. charbon, it. carbone. Numele de tăciune pentru planta iarba lui Tatin (Symphitum officinale, cf. Bogrea, Dacor., I, 338) nu pare frecvent și nici corect. – Der. tăciuna, vb. refl. (a crește tăciunele); tăciunos, adj. (cu tăciune; ars, carbonizat).