ULUIALĂ, uluieli, s. f. Uluire. – Ului + suf. -eală.

uluială² sf [At: LB / Pl: ~ieli / E: ului³] (Îdt) Interogare.

uluială¹ sf [At: POLIZU / Pl: ~ieli / E: ului² + -eală] Uluire (1).

ULUIALĂ (pl. -uieli) sf. Faptul de a (se) ului, zăpăceală, buimăceală, năucie: nici nu se desmeticise bine din uluiala somnului... și dete fuga în unghiul grădinii cel despre răsărit (ISP.).

ULUIALĂ, uluieli, s. f. Faptul de a ului; starea omului uluit, uimit; uluire. Zăpăceală, buimăceală. – Ului + suf. -eală.

ULUIALĂ, uluieli, s. f. Faptul de a (se) ului; zăpăceală, buimăceală. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului... și dete fuga în unghiul grădinii cel despre răsărit. ISPIRESCU, L. 235.

ULUIALĂ ~eli f. Stare a celui cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție. /a (se) ului + suf. ~eală

uluĭálă f., pl. ĭelĭ. Starea celuĭ uluit.

huluială² sf vz uluială

ulueală f. mare confuziune.

uluială s. f., g.-d. art. uluielii; pl. uluieli

uluială s. f., g.-d. art. uluielii; pl. uluieli

uluială s. f., g.-d. art. uluielii; pl. uluieli

uluială, -ieli.

ULUIALĂ s. v. amețeală, buimăceală, buimăcire, năuceală, năucire, perplexitate, zăpăceală.

ULUIALĂ s. 1. v. uimire. 2. v. stupefacție.

ULUIALĂ s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluire. (Spre ~ lui...)

uluială s. v. AMEȚEALĂ. BUIMĂCEALĂ. BUIMĂCIRE. NĂUCEALĂ. NĂUCIRE. PERPLEXITATE. ZĂPĂCEALĂ.