ULUIRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. ♦ Buimăceală, năuceală. – V. ului.

uluire sf [At: CANTEMIR, IST. 250 / Pl: ~ri / E: ului²] 1 Surprindere profundă (și neașteptată) Si: uimire (1), uluială¹, uluitură¹, zăpăceală, năuceală. 2 (Îvr) Greșeală (2).

ULUIRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. Buimăceală, năuceală. – V. ului.

ULUIRE, uluiri, s. f. Acțiunea de a (se) ului și rezultatul ei; stare de zăpăceală sau de uimire. Parcă uluirea i-ar fi schimbat glasul. REBREANU, R. I 195.

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

ULUIRE s. 1. v. uimire. 2. consternare, perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluială, (rar) consternație. (A avut un moment de adevărată ~.)

ULUIRE s. v. amețeală, buimăceală, buimăcire, năuceală, năucire, perplexitate, zăpăceală.

ULUIRE s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluială, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluială. (A avut un moment de adevărată ~.)

uluire s. v. AMEȚEALĂ. BUIMĂCEALĂ. BUIMĂCIRE. NĂUCEALĂ. NĂUCIRE. PERPLEXITATE. ZĂPĂCEALĂ.