URLĂTOARE, urlători, s. f. Pîrău care curge cu vuiet din înălțimea unui munte pe o pantă foarte abruptă (formînd o cascadă); cascadă.

URLĂTOARE ~ori f. 1) Curs vijelios de apă, care curge cu zgomot printr-o albie abruptă, de pe coasta unui munte. 2) pop. Loc pe cursul unei ape curgătoare unde apa curge vertical de la înălțime (producând un zgomot puternic); cădere de apă; cascadă; cataractă. /a urla + suf. ~ător

URLĂTOR, -OARE, urlători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care urlă sau care vuiește. 2. S. f. Pârâu care curge cu zgomot din înălțimea unui munte; p. ext. cascadă. – Urla + suf. -ător.

urlător, ~oare [At: DRLU / Pl: ~i, ~oare a, ~i sf / E: urla + -ător] 1 a (D. animale) Care urlă (1). 2 a (D. oameni) Care urlă (5). 3-4 a, sm (îs) Maimuță -oare Maimuță care scoate strigăte puternice specifice și trăiește în America Centrală și de Sud. 5 a (D vânt, apă etc.) Care vuiește. 6 sf (Reg) Pârâu care curge cu zgomot pe o pantă foarte abruptă (formând o cascadă). 7 sf (Reg; prc) Cascadă (1). 8 sf Locul unde se adună lupii și urlă. 9 (Reg) Numele datei când, conform unor credințe populare, Sf. Petru hotărăște cine urmează să fie mâncat de lupi.

URLĂTOR, -OARE, urlători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care urlă sau care vuiește. 2. S. f. Pârâu care curge cu zgomot din înălțimea unui munte; p. ext. cascadă. – Urla + suf. -ător.

urlătoare s. f., g.-d. art. urlătorii; pl. urlători

urlătoare s. f., g.-d. art. urlătorii; pl. urlători

urlătoare s. f., g.-d. art. urlătorii; pl. urlători

urlător adj. m., pl. urlători; f. sg. și pl. urlătoare

URLĂTOARE s. v. cascadă, cataractă, cădere de apă.

urlătoare s. v. CASCADĂ. CATARACTĂ. CĂDERE DE APĂ.