USNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĭna.

usnă sf [At: PSALT. HUR. 25^v/21 / V: ustnă / S și: uznă / Pl: ~ne, (îrg) ~ni / E: slv оустьна] 1 (Înv) Buză (1). 2 (Înv) Gură (1). 3 (Înv; pex) Glas (1). 4 (Pop) Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale, a unui pahar, a unui obiect în formă de vas etc. Si: buză (22). 5 Marginea (răsfrântă) a unui clopot. 6 (Îe) A suna (sau a bate) clopotul într-o ~ A trage clopotul izbind limba numai într-o parte (pentru a anunța o primejdie). 7 Marginea de sus a unei ambarcații. 8 (Înv) Margine a unei gropi. 9 (Reg) Ghizd al unei fântâni (de la nivelul solului în sus). 10 (Min) Parte lărgită la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se fixează armătura de lemn. 11 (Înv) Gură de mină. 12 (Reg) Borul pălăriei. 13 (Îvr) Mal¹.

USNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĩna.

USNĂ, usne, s. f. 1. Marginea de sus a unei oale sau a altui vas adînc; gură, buză. ♦ Marginea răsfrîntă a unui clopot; buză. ◊ Expr. A suna într-o usnă = a lovi cu limba numai într-o parte (în semn de alarmă). Clopotul cel mare niciodată n-a sunat într-o usnă fără să puie tot orașul în mișcare. NEGRUZZI, S. I 284. ♦ Marginea de sus a unei luntre. I-a umplut... [luntrea] cu pămînt pînă peste usnă. SANDU-ALDEA, U. P. 115. 2. Împrejmuire (de lemn) la o fîntînă; ghizd. ♦ Lărgitură la baza puțurilor vechi de sare, făcută pentru a sprijini armătura de lemn.

USNĂ ~e f. pop. 1) Margine puțin răsfrântă (la gura unei oale sau a altui vas, a unui clopot, în partea superioară a unei luntre etc.); buză. 2) Ghizdul fântânii de la nivelul solului în sus. /<sl. ustiná

usnă f. Mold. 1. limba clopotului; 2. vatra luntrei. [Serb. USNA, buză].

úsnă, úznă și ústnă f., pl. e (vsl. ustĭna, buză, d. ustĭ, ușa, rudă cu lat. ostium, ușă; bg. sîrb. usna, buză; bg. rus. ustá, p. gură. V. ușă). Vechĭ. Buză. Azĭ. Trans. Olt. Munt. Mold. Marginea (buza) unuĭ vas (pahar, clopot, luntre, corabie): ceamurĭ înfundate pînă la usnă (Oltenița, VR. 1912, 10, 54). – Și usmă (Olt. Rev. I. Crg. 4, 250). V. copastie.

ustnă sf vz usnă

ústnă, V. usnă.

usnă (pop.) s. f., g.-d. art. usnei; pl. usne

usnă (pop.) s. f., g.-d. art. usnei; pl. usne

usnă s. f., g.-d. art. usnei; pl. usne

USNĂ s. (reg.) slai. (~ la luntre.)

USNĂ s. v. buză, gură, margine.

usnă s. v. BUZĂ. GURĂ. MARGINE.

USNĂ s. (reg.) slai. (~ la luntre.)

usnă (-ne), s. f. – 1. Gură, buză. – 2. Margine, ghizd. – Var. uznă, înv. ustnă. Sl. ustĭna (Tiktin). Sec. XVI, înv.