VORBITOR, -OARE, vorbitori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

vorbitor, ~oare [At: MARDARIE, L. 101/18 / V: ~iu a, sm / Pl: ~i, ~oare a, smf, ~oare sn / E: vorbi + -tor, (18) după fr parloir] 1 a Care are facultatea de a utiliza un limbaj articulat. 2 a (Îs) Subiect (sau individ)~ Persoană a cărei vorbire (5) este supusă cercetării. 3 a Care imită limbajul articulat al oamenilor. 4 a (Reg) Vorbăreț (2). 5 a (Cig; rar; d. fime) Sonor. 6 a Care vorbește plăcut și mult Si: comunicativ, volubil (5). 7 a (Fig) Elocvent (6). 8 a (Fig) Semnificativ. 9 a Sugestiv. 10 a (Înv; d. limbi) Vorbit² (4). 11 smf (Persoană) care vorbește într-o anumită limbă, dialect. 12 smf (Și; îvr; îs împreună ~) Interlocutor. 13 smf (Îvp; îls) ~ de rău, (înv) ~iu rău (de cineva) Bârfitor (1). 14 smf (Trs) Pețitor. 15 smf Persoană care povestește frumos (unui auditor). 16 smf Persoană care ține un discurs Si: conferențiar, orator. 17 sm (Pop) Mesager. 18 sn Cameră specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate în internat, cazarmă, închisoare etc. și vizitatori Si: (frm) parloar. 19 sn (Rar) Difuzor pentru amplificarea vocii.

vorbitor, -oare adj., subst. I adj. 1 (despre oameni) Care are facultatea de a vorbi, care utilizează limbajul articulat; (înv., reg.) vorovitor. ◊ Subiect vorbitor v. subiect. ◊ Analog. Păpușile ori soldații de plumb sau toate dihăniile și paiațele vorbitoare (ANG.). Δ Ceas vorbitor v. ceas. 2 Care se exprimă cu ușurință, convingător; căruia îi place să vorbească mult; vorbăreț; ext. comunicativ, volubil; (înv., reg.) vorovitor. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare și așezată, nu putea să stea la un loc de bucurie (BRĂT.). 3 Care este evident, edificator, elocvent, grăitor. Mărioara îi strîngea mîna cu gingășie, ochii ei erau nespus de vorbitori (AGÂR.). II s.m., s.f. 1 Persoană care discută, care conversează cu cineva; interlocutor. Satisfacția de a fi de aceeași părere cu vorbitorul (CĂL.). 2 Persoană care vorbește un anumit idiom. Limba nu este numai productul activității vorbitorului, ci în mare parte ceva impus din afară (PHIL.). 3 Persoană care își exprimă gîndurile, ideile, sentimentele etc. prin viu grai; persoană care spune, comunică, relatează ceva (cuiva). Ultimele cuvinte ale vorbitorului fură urmate de o lungă tăcere (GHEȚ.). 4 Persoană care are talentul de a vorbi frumos, curgător, convingător în public; persoană care rostește un discurs, o conferință etc.; orator. În fund era un fel de podium, mai ridicat, ca o scenă..., cu tribuna vorbitorului (CA. PETR.). III s.n. Încăpere specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate într-un internat, într-o cazarmă, într-o închisoare etc. și vizitatorii acestora. Adineaori directorul a dat ordin să-l aducă la vorbitor în lanțuri (CA. PETR.). • pl. -ori, -oare. /vorbi + -tor, cf. și fr. parloir, it. parlatorio.

VORBITOR, -OARE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITOR², -OARE, vorbitori, -oare, adj. 1. Care vorbește; care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară Trezeau din codri veșnici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare curgînd spre vechea Romă. EMINESCU, O. I 91. Murăș, Murăș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare, Eu cu drag te-aș întreba N-ai văzut pe bădița? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. 2. Care vorbește plăcut, care are darul vorbirii; comunicativ. Dintre toți obișnuiții casei, acela care păru a prinde mai bine intimități fu generalul, om încă tînăr, bogat, vorbitor, prietenos. BASSARABESCU, S. N. 71. Ea-i năltuță, mlădioară... Și-i frumoasă vorbitoare, Și de suflet iubitoare. ALECSANDRI, P. P. 301. 3. Care are convingere fără cuvinte, evident, edificator. Afirmația noastră se bazează pe o realitate vorbitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 5/2.

VORBITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) și substantival Care vorbește; cu proprietatea de a comunica prin limbaj; cuvântător. Ființă ~oare. 2) rar Care constituie o dovadă serioasă; care vorbește de la sine; semnificativ; elocvent; grăitor. Argument ~. /a vorbi + suf. ~tor

vorbitor a. și m. care vorbește.

vorbitór, -oáre adj. Care vorbește: papagalu e o pasăre vorbitoare. S. m. și f. Orator: un vorbitor excelent. S. n., pl. -oare. Cameră destinată vorbiriĭ (conversațiuniĭ) părinților cu eleviĭ într’un internat.

vorbitoriu a, sm vz vorbitor

vorbitor¹ adj. m., s. m., pl. vorbitori; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoare

vorbitor¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitori; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoare

vorbitor adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitori; f. sg. și pl. vorbitoare

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvântăreț, cuvântător. (Ființă ~oare.) 2. s. (livr.) locutor. (Un ~ care comunică un mesaj.) 3. s. v. conferențiar. 4. adj. v. sonor. 5. s. v. parloar.

VORBITOR adj. v. comunicativ, concludent, convingător, decisiv, edificator, elocvent, expansiv, grăitor, hotărâtor, ilustrativ, pilduitor, prietenos, puternic, serios, sociabil, solid, tare, temeinic, volubil.

vorbitor adj. v. COMUNICATIV. CONCLUDENT. CONVINGĂTOR. DECISIV. EDIFICATOR. ELOCVENT. EXPANSIV. GRĂITOR. HOTĂRÎTOR. ILUSTRATIV. PILDUITOR. PRIETENOS. PUTERNIC. SERIOS. SOCIABIL. SOLID. TARE. TEMEINIC. VOLUBIL.

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvîntăreț, cuvîntător. (Ființă ~.) 2. s. conferențiar, orator, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.) 3. adj. sonor, vorbit. (Film ~.) 4. s. parloar, (înv.) parlatoriu. (~ la un cămin.)