vui [At: NECULCE, L. 180 / Pzi: 3 ~ește / E: fo] 1 viu (D. ape, vânt, furtună etc.) A produce un zgomot puternic și prelung Si: a vuieta (1) Vz a mugi, a șuiera, a vâjâi (1). 2 viu (D. tunet) A bubui¹ (1). 3 viu (D. arme de foc) A produce prin tragere un zgomot puternic și prelung. 4 viu (D. foc sau d. cărbuni aprinși) A arde producând un zgomot puternic și prelung. 5 viu (D. vehicule aflate în mers sau d. instalații în timpul funcționării) A produce un zgomot caracteristic, intens și prelung. 6 viu (Rar; d. păsări) A produce un zgomot caracteristic în timpul zborului sau prin mișcarea aripilor. 7 viu (D. poduri, schele portuare sau d. alte construcții, mai ales, metalice) A produce un zgomot prelung (și intens) sub acțiunea unei forțe exterioare, mai ales la trecerea unui vehicul. 8 viu (D. unele instrumente muzicale, clopote, ceasornice etc.) A emite sunete prelungi, repetate. 9 viu (Îe) A-i ~ (cuiva) capul (sau urechile, rar, tâmplele) A avea o senzație de zgomot continuu și obsedant provocată de tulburări fiziologice, de oboseală, de emoții etc. 10 viu (Îe) A-i ~ (cuiva) în cap (sau în urechi) A rămâne cu o senzație acustică obsedantă provocată de cuvinte (supărătoare), de cântece etc. 11 viu (D. o mulțime de oameni, d. vocile lor etc.) A face un zgomot intens, prelung și confuz Si: a vuieta (2). 12 viu (Pex) A face zgomot. 13 viu (Reg; d. roiuri de albine) A zumzăi (în timpul zborului). 14 viu (D. un spațiu, un loc) A se umple de sunete, de zgomote puternice Si: a răsuna. 15 viu (Fig) A se vorbi mult despre o persoană, despre un eveniment. 16 viu (Pex) A se comenta nefavorabil. 17 vrim A se zvoni.

vui² interj. v. vai.

vui¹ vb. IV. intr. 1 (despre ape, vînt, furtună etc.) A produce un zgomot puternic și prelung; a vîjîi. La zăgaz apa vuia din ce în ce mai tare (SLAV.). 2 (despre tunete) A produce un zgomot puternic și prelung, repetat la intervale scurte; a bubui. Tunetul vuia în depărtare (C. NEGR.). ◊ (despre arme de foc) Abia avui timp să-i smucesc arma în sus, și descărcătura vui lung, plouînd cu alice de lup copacul sub care perechea se zvîrcolea (VOIC.). 3 (despre foc sau despre obiecte care ard) A produce în timpul arderii un zgomot caracteristic; a dudui. Vuia în sobă tăciunele aprins,care se zice că face a vînt și vreme rea (CR.). 4 (despre vehicule în mers, despre unele instalații și mecanisme în timpul funcționării sau despre obiecte, corpuri care se mișcă, se deplasează cu viteză) A produce un zgomot caracteristic, intens și prelung. Trenul trecu vuind peste podul alb (CE. PETR.). 5 (despre obiecte, despre corpuri care vibrează în urma unei lovituri) A produce un zgomot specific, intens și prelung; a trosni, a pîrîi. Potcoavele cailor vuiau înăbușit pe șosea (SADOV.). 6 (despre unele instrumente muzicale, despre clopote etc.) A emite sunete prelungi, repetate. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat (EMIN.). 7 Expr. A-i vui (cuiva) capul (sau urechile) = a avea o senzație de zgomot continuu și obsedant provocată de tulburări circulatorii, de anomalii ale aparatului auditiv, de enervare, de emoții etc. Capul îi vuia mereu și începu să-l doară cumplit (AGÂR.). 8 (despre oameni sau, ext., despre vocea,glasul etc. ale lor) A face un zgomot intens, continuu și confuz; a face larmă, zarvă; a face gălăgie; a fremăta; a striga. Om! repetară băieșii și glasurile lor vuiră într-un amestec bubuitor prin gangul lung și întunecos (AGÂR.). 9 (despre spațiul, locul în care se produce un zgomot; de obicei cu determ. introduse prin prep. „de”) A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Știau a învîrti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vătale în toate părțile (CR.). 10 Fig. A se vorbi, a se discuta, a se comenta cu insistență despre o persoană, despre un eveniment etc. Azi poate vuiește satul că-mi mărit fata cu Gheorghe-a Mărgineanului, și eu nici n-am visat așa ceva (AGÂR.). • prez.ind. pers. 3 -iește. și (pop.) hui, ui vb. IV. /form. onomat.

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit (uneori intens, alteori înăbușit); a vîjîi, a mugi, a hui. Fugarii se pierdeau, – înainte – ca nălucile; vîntul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. SADOVEANU, O. I 150. Trenul trecu vuind peste podul alb. C. PETRESCU, S. 33. Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, F. I 56. ♦ (Despre tunet) A bubui. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Tunetul vuia în depărtare. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Despre foc și lucrurile supuse acțiunii lui) A dudui; a țiui. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ♦ (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A suna, a răsuna. Clopotul prinse a vui prin noapte. SADOVEANU, O. VII 366. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat. EMINESCU, O. I 1. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. S-aud tobele vuind. NEGRUZZI, S. II 77. ♦ (Despre mulțimi, colectivități) A face gălăgie, a vocifera; a fremăta. Mulțimea vuia într-una, întrecînd vuietul apei. V. ROM. noiembrie 1953, 20. Lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. Cei de-afară însă, cu cît se apropiau, cu atît vuiau mai cuprinzător. REBREANU, I. 33. ♦ (Despre obiecte lovite, care vibrează) A produce un sunet prelung; a trosni, a pîrîi, a hurui. Poarta închizîndu-se, vuiește lung. SADOVEANU, O. VI 284. Schelele vuiau, macaralele țipau în lanțuri grele, iar ceata înainta în două șiruri, unii care încărcau și alții care descărcați. DUNĂREANU, N. 13. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Era rece și umed, și de jur împrejur vuiau codrii de brad pe munți. SADOVEANU, O. VIII 12. Capul greu îi vuia amarnic a pustiu. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Valea, muntele vuiesc, în nori, corbii croncăiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ Impers. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De-un mîndru cîntic. ALECSANDRI, P. P. 68. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza zgomotului) Singurătățile Prutului vuiau de furtuna războiului. SADOVEANU, O. VII 7. De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. REBREANU, R. II 199. De vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci. COȘBUC, P. II 12. (Fig., eliptic) Discreția ta nu mai are rost. Vuiește Bucureștiul. N-ai citit nici un ziar? BARANGA, I. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureștii și umblau fel de fel de zvonuri, nimeni neștiind ce s-a întîmplat anume. CAMIL PETRESCU, O. II 224.

A VUI pers. 3 ~iește intranz. 1) (despre vânt, vifor) A produce un zgomot șuierător și prelung; a urla; a vâjâi. 2) (despre mulțimi de oameni) A face zarvă; a vocifera. 3) (despre spații) A se umple de sunete puternice și prelungi; a răsuna. /Onomat.

vuì v. a face vuet, a răsuna surd: valea, muntele vuește AL. [Onomatopee].

ui³ v vz vui

uui v vz vui

huĭésc și (rar) vuĭésc v. intr. (imit. d. hu, vu, bu, sunete care arată vibrațiunea aeruluĭ, ca și în hauĭ, bubuĭ și sîrb. hujiti, a vîjîi). Fac huĭet, răsun: huĭește aeru de tunete. Vorbesc mult și cu emoțiune: huĭește lumea de vitejia luĭ. Protestez, vociferez: mahalagĭoaĭca a huit pin curte. Vuindu-se (Xen. 4, 62), zvonindu-se.

vuĭésc, vuĭet, V. hu-.

vui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. vuiește, 3 pl. vuiesc, imperf. 3 sg. vuia; conj. prez. 3 să vuiască

vui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. vuiește, imperf. 3 sg. vuia; conj. prez. 3 să vuiască

vui vb., ind. prez. 3 sg. vuiește, imperf. 3 sg. vuia; conj. prez. 3 sg. vuiască

vui (ind. prez. 3 sg. vuiește, conj. vuiască)

vuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

VUI vb. 1. v. bubui. 2. v. șuiera. 3. a dudui, (rar) a vâjâi. (Focul ~ în sobă.) 4. v. răsuna. 5. v. răsuna. 6. a-i suna, a-i țiui. (Urechile îi ~.)

VUI vb. 1. a bubui, a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.) 2. a fluiera, a șuiera, a vîjîi, (rar) a zbîrnîi, (Transilv.) a șovăi. (Vîntul ~ prin hornuri.) 3. a dudui, (rar) a vîjîi. (Focul ~ în sobă.) 4. a aui, a hăui, a hăuli, a hui, a răsuna, (fig.) a clocoti. (Valea ~ de glasuri.) 5. a răpăi, a răsuna. (Sala ~ de aplauze.) 6. a-i suna, a-i țiui. (Urechile îi ~.)

vui (-uiesc, -it), vb. – A mugi, a urla. – Var. hui și der. Creație expresivă, cf. ngr. βοιζω, sb. hujiti. – Der. vuiet, s. n. (muget, vîjîit); vuială, s. f. (gălăgie, vuiet); vu(i)etoare, s. f. (arbust, Empetrum nigrum); vuvui, vb. (a vîjîi, a urla), cf. bubui.