ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi introdusă o dată în gură; înghițitură, dumicat; p. ext. mâncare; bucătură. 2. Loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc. – Îmbuca + suf. -ătură.

îmbucătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: îmbuca + -(ă)tură] 1 Îmbucare (1). 2 Bucată de mâncare care se poate înghiți dintr-o dată Si: bucătură, dumicat, înghițitură, sorbitură. 3 (Nob) Fel de mâncare Si: bucată. 4 $(D. instrumentele muzicale de suflat) Orificiu prin care pătrunde aerul. 5-6 Îmbucare (5-6).

ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi vârâtă o dată în gură; înghițitură, dumicat; p. ext. mâncare; bucătură. 2. Loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc. – Îmbuca + suf. -ătură.

ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care se ia în gură și se înghite deodată; p. ext. mîncare. Ați mîncat voi ceva de nămiazi? – Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare. POPESCU, B. II 50. Baba îi dădea îmbucătura de pîine în gură. CARAGIALE, O. VII 523. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, O. A. 218. ♦ Înghițitură. L-a înghițit dintr-o îmbucătură. 2. Locul unde se îmbucă două obiecte. Așeză fiecare lemnișor la îmbucătura lui și clădi foișorul din nou. ISPIRESCU, L. 378. – Variantă: bucătură (VLAHUȚĂ, O. A. III 198, RETEGANUL, P. III 65, ȘEZ. III 47) s. f.

ÎMBUCĂTURĂ ~i f. 1) Cantitate dintr-un aliment care poate fi îmbucată dintr-o singură dată. 2) Loc unde se îmbucă două piese. /a îmbuca + suf. ~ătură

îmbucătură f. 1. cât se poate lua dintr’odată în gură; 2. împreunarea a două lucruri cari se îmbucă unul într’altul; 3. partea unui instrument de muzică ce se pune în gură.

îmbucătúră f., pl. ĭ. Mîncare cît poțĭ îmbuca odată, înghițitură (V. bucătură, gălătuv). Locu unde se îmbucă doŭă lucrurĭ orĭ se varsă un rîŭ (gură de rîŭ). Muștĭuc, acea parte a uneĭ trompete care se pune în gură. V. bîzîitoare.

bucătură s.f. (pop.) Cantitate de alimente ce poate fi luată în gură; îmbucătură. Bucătură de pîine. • pl. -i. /bucată + -ură.

BUCĂTURĂ (pl. -uri) sf. 1 = ÎMBUCĂTURĂ: acesta își înghiți bucătura VLAH.) ¶ 2 Bucată dintr’un lucru de mîncare: cu suflet îndurător îi întindeau cîte o ~ (RET.) ¶ 3 Trans. 🍽 Fel de bucate: își adună dar toată iscusința, ca să poată face o ~ care să-i placă împărătesei (RET.).

îmbucătură s. f., g.-d. art. îmbucăturii; pl. îmbucături

îmbucătură s. f., g.-d. art. îmbucăturii; pl. îmbucături

îmbucătură s. f., g.-d. art. îmbucăturii; pl. îmbucături

ÎMBUCĂTURĂ s. gură, înghițitură, mușcătură, (pop.) dumicat, (prin Transilv.) bușcă. (O ~ de pâine.)

ÎMBUCĂTURĂ s. gură, înghițitură, mușcătură, (pop.) dumicat, (prin Transilv.) bușcă. (O ~ de pîine.)

a-i număra cuiva bucățelele / îmbucăturile expr. (peior. – d. gazde, în raport cu oaspeții) a fi zgârcit cu tratația oferită unui musafir.