împăcare sf [At: COD. VOR. 126/13 / Pl: ~cări / E: împăca] 1 Restabilire a raporturilor de prietenie, de înțelegere cu cineva Si: împăcat¹ (1), (înv) împăcăciune (1), împăcăluire (1), împăcătură (1), împăceluire (1), împăciuială (1), împăciuire (1), păceluire (1), păceluit¹ (1), păciuire (1), păciuilire (1). 2 (Rar) Satisfacere a cuiva Si: împăcat¹ (2), (înv) împăcăciune (2), păceluire (2), păceluit¹ , păciuire (2), păciuilire (2). 3 (Rar) Răzbunare pe cineva Si: împăcat¹ (3), (înv) împăcăciune (3). 4 (Fig) Îmblânzire a cuiva Si: împăcat¹ (4), (înv) împăcăciune (4). 5 Aplanare a unei neînțelegeri, a unui conflict Si: împăcat¹ (5), (înv) împăcăciune, împăcăluire (2), împăcătură (2), împăceluire (2), împăciuială (2), împăciuire. 6 Reconciliere cu cineva Si: împăcat¹ (6), (înv) împăcăciune (6), împăcăluire, împăcătură (3), împăceluire (3), împăciuială (3), împăciuire (3). 7 (Ccr) înțelegere cu cineva într-o chestiune bănească Si: convenție, învoială, împăcat¹ (7), (înv) împăcăciune (7). 8 Trai în bună înțelegere cu cineva Si: împăcat¹ (8), (înv) împăcăciune (8). 9 Familiarizare cu ceva Si: împăcat¹ (9), (înv) împăcăciune (9). 10 Încredințare de adevărul unei idei Si: împăcat¹ (10), (înv) împăcăciune (10). 11 Potolire a cuiva, dându-i satisfacție Si: împăcat¹ (11), (înv) împăcăciune (11), păceluire (3), păceluit¹ (3).

ÎMPĂCARE, împăcări, s. f. Acțiunea de a (s e) împăca și rezultatul ei; liniștire, potolire, îmbunare; înțelegere. Petrea simți... că încordarea femeii crește, că liniștea aceasta a ei este asemenea unei împăcări de după lacrimi, cînd obrazul zîmbește, dar buzele mai tremură. V. ROM. iulie 1953, 85. Am să-i cînt și eu un cîntec de împăcare. CREANGĂ, P. 134. Cît pentru norod... din împăcarea aceasta nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ♦ Alinare. Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsește. CONACHI, P. 82. ♦ Acord într-o chestiune bănească; învoială. Ne-om împăca noi. – Împăcarea cum ți-am spus, cucoane. CREANGĂ, P. 157.

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

ÎMPĂCARE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, împăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. v. calmare.

ÎMPĂCARE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, (înv.) impăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. calmare, domolire, îmblînzire, îmbunare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.)

împăcare, împăcări s. f. Împăcăciune. ♦ (Sens biblic) Starea de har dintre oameni și Dumnezeu, socotită ca fiind „o nouă creație”, a cărei harismă se transmite prin botez. – Din împăca.

NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNULUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament”, apărută în 1648, la Alba Iulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad”.

PAR ACQUIT DE CONSCIENCE (fr.) pentru împăcarea conștiinței – A întreprinde o acțiune par acquit de conscience, a porni cu îndoială în reușita sau utilitatea ei, ca să nu-ți pară rău că nu ai făcut-o.