ÎNCUIETOARE, încuietori, s. f., adj. 1. S. f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ Fig. Dificultate, situație grea în care se află cineva. 2. Adj. (Fam.; despre probleme,întrebări) Care este greu de rezolvat, la care este greu de răspuns.- Încuia + suf. -toare.

ÎNCUIETOARE, încuietori, s. f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ Fig. Dificultate, situație grea în care se află cineva. – Încuia + suf. -toare.

ÎNCUIETOARE, încuietori, s. f. Dispozitiv cu care se încuie o ușă, o fereastră, o ladă etc. Rîcîi mușchiul care ascunsese încuietoarea. GALACTION, O. I 256. Nu era încuiat cu vro încuietoare meșteșugită. ISPIRESCU, U. 98. Pune p-un lăcătuș singur într-o pivniță și zi-i să-ți facă o încuietoare. NEGRUZZI, S. III 406.

ÎNCUIETOARE ~ori f. Dispozitiv cu care se încuie. /a încuia + suf. ~toare

încuietoare f. 1. unealtă de încuiat; 2. încuierea pântecelui, constipațiune.

încuĭetoáre f., pl. orĭ. Mecanizm de încuĭat (ca broasca, clanța, clampa).

încuietoare s. f., g.-d. art. încuietorii; pl. încuietori

încuietoare s. f., g.-d. art. încuietorii; pl. încuietori

încuietoare s. f., g.-d. art. încuietorii; pl. încuietori

ÎNCUIETOARE s. 1. v. clanță. 2. v. zăvor.

ÎNCUIETOARE s. 1. clanță, ivăr, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.) 2. ivăr, zăvor, (pop.) rătez, (reg.) riglă, (prin Ban.) reză. (~ la ușă.)