încumeta vr [At: ȚICHINDEAL, F. 54/15 / V: (înv) ~măta, ~te, ~eți / Pzi: încumet, ~tez / E: ml (in)committere] 1 A avea curaj Si: a cuteza (1), a îndrăzni. 2 (Înv; udp „în”, „pe”) A se încrede în ceva. 3 A trage pe cineva inima să înceapă o acțiune dificilă. 4 A se decide la asumarea unui risc. 5 A se expune unei primejdii.

ÎNCUMETA, încumet, vb. I. Refl. 1. (De obicei urmat de o propoziție completivă introdusă prin «să», de o determinare introdusă prin prep. «la» sau, mai rar, de un infinitiv) A îndrăzni să întreprinzi sau să încerci ceva fără a lua în seamă riscurile, a avea curaj, a cuteza. Să-ți dau, mai tîrzior, Aripi, credință și dor Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. Prin apă nu s-a încumetat să treacă. RETEGANUL, P. III 35. Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii. ODOBESCU, S. III 78. 2. (Rar, urmat de o determinare introdusă prin prep. «în») A se baza, a se bizui pe ceva, a se încrede în ceva. Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor. ISPIRESCU, M. V. 21. – Accentuat și: (prez. ind.) încumet. - Variante: (învechit și regional) încumăta (BĂLCESCU, O. II 104) vb. I, încumete (perf. și încumesei, part. încumes) (ISPIRESCU, L. 219) vb. III.

A SE ÎNCUMETA mă încumet intranz. 1) (urmat, mai ales, de o propoziție complementară cu conjunctiv) A se expune unui risc biruind frica sau jena; a cuteza; a îndrăzni. 2) A avea toată nădejdea; a se încrede. /în + lat. cumeta

încumăta v vz încumeta

încumete v vz încumeta

încumeți v vz încumeta

ÎNCUMĂTA vb. I v. încumeta.

ÎNCUMĂTA vb. I. v. încumeta.

încumete v. a cuteza: s’au încumes a face ISP. [Dela un primitiv: cumete = lat. COMMMITTERE].

încumét (mă), -més, a -méte (vest) și mă încúmet, a -metá (est) v. refl. (lat. se committere [cum aliquo], a se certa cu cineva. V. comit, trimet). Îndrăznesc, cutez, mă bizuĭ, mă cred în stare: a te încumete să trecĭ Dunărea în not. Vechĭ. A te încumete pe (saŭ în) vitejia ta. – Și mă încúmăt și -ătéz.

încumeta (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încumet, 2 sg. te încumeți, 3 se încumetă; conj. prez. 1 sg. să mă încumet, 3 să se încumete; imper. 2 sg. afirm. încumetă-te; ger. încumetându-mă

!încumeta (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încumet, 3 se încumetă; conj. prez. 3 să se încumete

încumeta vb., ind. prez. 1 sg. încumet, 3 sg. și pl. încumetă; conj. prez. 3 sg. și pl. încumete

încumăta (= încumeta) vb. (ind. prez. 1 încumăt / încumăt)

încumet, -tă 3 pl., -tare inf. s.

ÎNCUMETA vb. 1. v. îndrăzni. 2. a cuteza, a îndrăzni, a pofti. (Să nu te ~ să întârzii!)

ÎNCUMETA vb. v. baza, bizui, conta, fundamenta, încrede, întemeia, sprijini.

încumeta vb. v. BAZA. BIZUI. CONTA. FUNDAMENTA. ÎNCREDE. ÎNTEMEIA. SPRIJINI.

ÎNCUMETA vb. 1. a cuteza, a îndrăzni, (astăzi rar) a se semeți, (pop.) a se bizui, (înv.) a ispiti, a se risca, (rar fig.) a se întinde. (Cine nu se ~ nu izbutește.) 2. a cuteza, a îndrăzni, a pofti. (Să nu te ~ să întîrzii!)

A se încumeta ≠ a (se) jena, a se rușina, a se sfii

încumeta (încumetat, at), vb. refl. – 1. A se întemeia, a se sprijini. – 2. A îndrăzni, a cuteza. – Var. încumete, (în)cumeți. Lat. committĕre (Philippide, Principii, 141; Tiktin; Candrea-Dens., 434; DAR); cf. sp. acometer. Este dublet al lui comite, vb., din fr. commettre. Part. circulă de asemenea, fiind mai ales înv., în forma încumes.