înrădăcina vr [At: CORESI, EV. 107/13 / Pzi: ~nez / E: în- + rădăcină] 1 (D. plante) A se fixa în pământ prin rădăcini. 2 (Fig; d. idei, convingeri etc.) A pătrunde adânc în conștiință, în obișnuință etc.

ÎNRĂDĂCINA, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se încuiba adînc, fără să mai poată fi extirpat. Începu a-l tracta pentru plămîni, dar nu putu învinge răul care se înrădăcinase. NEGRUZZI, S. II 154. ♦ (Despre idei, metode, deprinderi) A prinde rădăcini, a intra adînc (în obișnuință, în conștiință etc.), a pătrunde adînc, temeinic. Se înrădăcinează tot mai adînc în mase atitudinea conștiincioasă în ceea ce privește respectarea legilor și îndeplinirea obligațiilor față de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630.

A ÎNRĂDĂCINA ~ez tranz. A face să se înrădăcineze. /în + rădăcină

A SE ÎNRĂDĂCINA pers. 3 se ~ează intranz. 1) (despre plante) A slobozi rădăcini (adânci); a se fixa în pământ cu ajutorul rădăcinilor. 2) fig. (despre obiceiuri, idei) A prinde rădăcini; a intra adânc în uz; a deveni obișnuit; a se încetățeni; a se statornici; a se împământeni; a se consimți. /în + rădăcină

înrădăcinà v. 1. a prinde rădăcină; 2. fig. a se împlânta: erorile se înrădăcinează ușor.

înrădăcinéz v. tr. (d. rădăcină). Fig. Fixez, sădesc: a înrădăcina patriotizmu în inima copiilor. V. refl. Mă fixez, prind rădăcină: erorile se înrădăcinează ușor. – Vechĭ și răd-.

înrădăcina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înrădăcinez, 3 înrădăcinează; conj. prez. 1 sg. să înrădăcinez, 3 să înrădăcineze

înrădăcina (a ~) vb., ind. prez. 3 înrădăcinează

înrădăcina vb., ind. prez. 1 sg. înrădăcinez, 3 sg. și pl. înrădăcinează

ÎNRĂDĂCINA vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)

ÎNRĂDĂCINA vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)