ÎNSTRĂINARE s. f. Acțiunea de a (se) înstrăina și rezultatul ei. ♦ (Rel.) Acțiunea călugărului care părăsește deliberat viața socială pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinare s. f.] – V. înstrăina.

înstrăinare sf [At: CORESI, EV. 206/1 / V: ~rei~, strei~ / Pl: ~nări / E: înstrăina] 1 Alienare de cineva sau de ceva Si: înstrăinat¹ (1). 2 Trimitere departe de casă la studii Si: înstrăinat¹ (2). 3 Silire a cuiva să plece de undeva Si: înstrăinat¹ (3). 4 Părăsire a familiei, a locului de naștere, de reședință, stabilindu-se în altă parte Si: înstrăinat¹ (4). 5 Îndepărtare de caracterul național Si: înstrăinat¹ (5). Cf cosmopolitism. 6 Petrecere într-un loc străin Si: înstrăinat¹ (6). 7 Prefăcătorie. 8 Trecere altcuiva prin vânzare, prin dăruire, a stăpânirii asupra unui lucru Si: înstrăinat¹ (8). 9 Pierdere a unui bun material Si: înstrăinat¹ (9). 10 Sustragere. 11 (Fig) Îndepărtare sufletească Si: înstrăinat¹ (11). 12 (Fig) Pierdere a afecțiunii, a simpatiei cuiva Si: înstrăinat¹ (12).

ÎNSTRĂINARE s. f. Acțiunea de a (se) înstrăina și rezultatul ei. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinare s. f.] – V. înstrăina.

ÎNSTRĂINARE s. f. Acțiunea de a (se) înstrăina și rezultatul ei. 1. Îndepărtare de locul nașterii sau al domiciliului permanent; pribegie, exil. Înstrăinarea noastră este hotărîtă, cine știe pentru cîtă vreme! CREANGĂ, A. 125. De pe plaiu-nstrăinării... Văd o pasăre voioasă. ALECSANDRI, P. A. 86. 2. Întrerupere a unor legături strînse cu cineva; răcire a relațiilor; răceală, indiferență. Timp de patruzeci și mai bine de ani n-am avut cu nici unul nici o ceartă, nici o înstrăinare. GALACTION, O. I 18. Zaharia Duhu, petrolistul milionar și maniac, fostul căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare. C. PETRESCU, A. 308. 3. Pierderea caracterului național. Se știe că unul din capetele de acuzație care i se aduceau era «înstrăinarea», faptul că a scris o serie de poezii în limba franceză. V. ROM. noiembrie 1953, 316. Pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă și literatură era mai mare. IBRĂILEANU, SP. CR. 101. 4. (Jur.) Transmiterea unui drept sau a unui lucru în proprietatea altei persoane. ♦ Furt. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinare s. f.

înstrăinare f. Jur. transferarea unei proprietăți: înstrăinarea bunurilor Statului.

înstreinare sf vz înstrăinare

înstrăinare (desp. -stră-i-) s. f., g.-d. art. înstrăinării

înstrăinare (-stră-i-) s. f., g.-d. art. înstrăinării

înstrăinare s. f. (sil. -stră-i-), g.-d. art. înstrăinării; pl. înstrăinări

ÎNSTRĂINARE s. (JUR.) alienare. (~ unui bun.)

ÎNSTRĂINARE s. v. emigrare, emigrație, expatriere, pribegie.

înstrăinare s. v. EMIGRARE. EMIGRAȚIE. EXPATRIERE. PRIBEGIE.

ÎNSTRĂINARE s. (JUR.) alienare. (~ unui bun.)

ÎNSTRĂINÁRE (< înstrăina) s. f. 1. Acțiunea de a (se) înstrăina. 2. (Dr.) Transmitere, prin act juridic ori prin efectul legii, a dreptului de proprietate sau a altor drepturi; alienare. 3. (FILOZ.) Noțiune care înglobează diferite fenomene de dezumanizare, caracteristice societății contemporane; transformarea produselor activității omenești, inclusiv a relațiilor și instituțiilor sociale, în forțe reificate, străine și ostile omului; depersonalizarea oamenilor, izolarea indivizilor unii de alții și a individului de societate, denaturarea relațiilor personale prin puterea banilor, a rangurilor sociale, reprezentarea iluzorie, denaturată a realității etc.; alienare. 4. (REL.) Acțiunea călugărului care părăsește deliberat viața socială și renunță la drepturile sale civile pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu.