înșira [At: CORESI, EV. 244/15 / Pzi: înșir / E: în + șir] 1-2 vtr A (se) așeza în șir Si: a (se) alinia, a (se) înșirui (1-2). 3 vt A trece un fir prin mărgele pentru a face un șirag Si: a înșirui (3). 4 vt (Îe) ~ră-te mărgărite Formulă prin care se arată că un basm continuă. 5 vr (Fig) A se succeda. 6 vt (Fig) A povesti urmând un anumit șir de idei, de fapte etc. Si: a înșirui (4). 7 vt (Îe) A ~ moși pe groși (sau a ~ la gogoși ori verzi și uscate; multe și mărunte; de pe apa Dunării) A spune tot felul de lucruri fără importanță și fără o succesiune logică Si: a pălăvrăgi. 8 vt (Îae) A spune multe minciuni. 9 vt A trece, rând pe rând, prin diferite situații.

ÎNȘIRA, înșir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a așeza în șir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. Își scoase inelele numeroase și enorme, înșirîndu-le pe galantarul de sticlă. C. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înșire pe zid. NEGRUZZI, S. I 158. Caii îi înșiră cîte unul înaintea altuia, dar mari și frumoși. GOLESCU, Î. 131. ◊ (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ Refl. (Despre ființe) Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Se înșiră tot cîte unul-unul, pînă la poartă. CREANGĂ, P. 267. Cîrdurile de cucoare, înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ Refl. (Învechit, despre oștiri sau unități militare) A se așeza în front, în ordine de marș sau de luptă. Pe loc lot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, P. A. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un șir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat Înșirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALECSANDRI, P. II 175. ◊ (Refl., în expr.) Înșiră-te (sau înșirte) mărgărite = a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. Înșiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este. ALECSANDRI, P. II 180; b) (substantivat, rar) poveste obișnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înțelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca un lung înșiră-te mărgărite, fără plan și fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înșirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă și cu cîtă dragoste partidul deschide țărănimii sărace și mijlocașe drumul unei vieți mai bune. CAMILAR, TEM. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înșiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înșirau ca mărgelele pe ață. REBREANU, R. I 243. Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti la rînd, a urma, în expunere, un anumit șir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meșteri în a înșira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Înșira greutățile cu care se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile. VLAHUȚĂ, O. A. 295. Toate cîte-mi înșiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste. NEGRUZZI, S. I 234. ◊ Expr. A înșira moși pe groși (sau verzi și uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înșira (la) gogoși v. gogoașă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndul, a frecventa în șir. Și eu să înșir atîtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni și acum la Socola? CREANGĂ, A. 120. ◊ Expr. A o înșira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduși de dorința să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înșiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare. C. PETRESCU, Î. II 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfășura. A început a înșira funia de jur împrejurul lacului. ȘEZ. III 95.

A ÎNȘIRA înșir tranz. 1) (diferite obiecte) A așeza în șir, în rând; a rândui. ~ rufele (la uscat). 2) (mărgele, frunze de tutun) A pune pe un fir de ață, făcând șirag. 3) (idei, fapte, evenimente) A număra sau a expune pe rând a enumera. ◊ ~ verzi și uscate a spune lucruri fără rost; a pălăvrăgi. 4) (obiecte) A împrăștia în dezordine. /în + șir

înșirà v. 1. a (se) pune în șir, a alinia; 2. a înșira mărgele; 3. a înșira la mărgăritare, a spune la povești: înșirând pe a stelei blândă rază EM.; 4. fig. a spune într’una: a înșira la minciuni.

înșír, a -á v. tr. (d. șir. V. deșir). Așez în șir pin ajutoru unuĭ băț, uneĭ ațe saŭ fixînd pe loc: a înșira covrigiĭ pe băț, mărgelele pe ață: oștile, santinelele pe drum. Fig. Expun, povestesc: să-țĭ înșir cum s’a întîmplat! V. refl. Mă așez în șir. Înșiră-te, mărgărite (mărgăritarule), lungește-te, vorbă, fără să te maĭ sfîrșeștĭ (vorbe scoase dintr’o poveste care nu se maĭ sfîrșea și aplicate povestirilor prea lungĭ. În vest înșir’te și șir’te, mărgărite). – Și înșiruĭ, înșiruĭésc și șiruĭésc: gunoaĭele se înșiruĭe în grămezĭ (ChN. I, 145).

înșira (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înșir, 3 înșiră; conj. prez. 1 sg. să înșir, 3 să înșire (și: înșir-o; Înșir-te, mărgărite!)

înșira (a ~) vb., ind. prez. 3 înșiră

înșira vb., ind. prez. 1 sg. înșir, 3 sg. și pl. înșiră

înșir.

șir, șiră, înșira, șirag O importantă familie de cuvinte a limbii noastre, care cuprinde, în afară de cele înscrise în titlu, următoarele : înșirui, șiroi, deșira, și altele. Fără îndoială, rădăcina este veche, dar originea ei nu a fost pînă acum precizată. DU îl explică pe șir prin magh. ser, care însă nu există. Densusianu, HdLR, , p. 314,316, 377, pornește și el de la maghiară : pentru șir de la magh. sor, iar pentru șirag, de la magh. sereg; sor se potrivește ca înțeles cu șir, dar o maghiar nu devine i în romînește ; șereg s-ar potrivi foneticește cu șirag, dar înseamnă „armată, stol, mulțime” (după Bárczi, magh. sereg e împrumutat dintr-o limbă turcă asiatică). TDRG nu spune nimic despre originea verbelor, ceea ce înseamnă că și el le consideră denominative, dar pe deșira îl explică nu prin șir, ci prin fir (desfira > deshira > deșira); pe șiră îl explică (ce e drept, cu îndoială) ca o variantă a lui șir, iar acesta se potrivește ca sens, dar desigur nu ca sunete, cu lat. series (nepăstrat în limbile romanice), iar pe de altă parte și cu magh. sor „rînd”. În cele din urmă îl leagă de șir(e)ag, pe care îl socotește de asemenea de origine necunoscută. Cît despre șiroi, acesta n-ar fi de la șir, ci creat pe bază de onomatopee. C. Diculescu, DR, IV (1927), p. 477, explică pe șiră prin gr. σεῖρα, socotind că singularul șir e refăcut după pluralul șire. Procopovici, DR, V (1929), p. 390-395, face o încercare cu totul inacceptabilă de a explica pe șir ca un „,deverbal” (vrea să zică postverbal) din înșira, iar pe acesta ca provenit din lat. inserere sau inserrare. Tot de la inserrare, fără nici o explicație cu privire la vocale, pornește CADE ca să explice pe înșira, în timp ce pentru deșira postulează un original diserare (sic !), iar pe șir îl explică prin bg. шир lărgime„, șiră fiind un dublet al lui șir. În schimb Lokotsch, sub nr. 1961, explică pe șir, șiră prin turc. sıra (< gr. σειρά), în ciuda, diferențelor de consonantism, de vocalism și de formație morfologică (turc. sıra ar fi trebuit să devină în romînește *sîra, cu pl. *sîrale); dar vechimea lui șir în romînește este suficientă, ea singură, pentru a exclude originea turcă otomană. Scriban, ca și în alte rînduri, amestecă toate propunerile altora : șir e din magh. sor, sub influența lui șireag, cf. și bg. на шир, rus. в шир ”în lățime„, turc. șıra ”șir„, vezi și șar ”șanț„; cât despre șiră, acesta ar fi refăcut din șir. În sfîrșit, DLRM, încurcînd totul, explică pe șir ca refăcut din înșira (șiră și șirag venind din șir), iar pe înșira ca denominativ de la șir; ca să fie situația și mai confuză, pe deșira îl explică prin diserrare (evident, inexistent în latinește). Mai adaug că pentru șirag, DU trimite la s.-cr. šereg, iar Scriban la magh. sereg ,,mulțime, trupă”, pol. szereg „șir”, ucr. шерег (împrumutate din maghiară). O rădăcină atît de mult folosită, cu ramificații atît de bogate, atestate din primele noastre texte, este fără îndoială de origine veche. Pentru a-i putea găsi originea este necesar în primul rînd să clarificăm relațiile între diversele componente ale familiei. În principiu, șiră poate fi o variantă a lui șir și viceversa, substantivele pot fi postverbale și. verbele pot îi denominative. Există indicii în favoarea unor ipoteze și împotriva altora ? Cred că da. Faptul că prezentul lui înșira este înșir și nu *înșirez constituie un indiciu de vechime a verbului, dar în primul rînd acest indiciu nu este absolut convingător, iar în al doilea rînd faptul că verbul e vechi nu e o dovadă că nu e totuși derivat de la substantiv. Înșira se explică fără greutate din șir(ă), dar și invers, șir(ă) ar putea fi, în principiu, extras din înșira după modelul unor perechi ca fiu : înfia. Asemenea formații sînt, la drept vorbind, destul de rare ; mai important mi se pare însă că, dacă punem la bază verbul, ar trebui să găsim un prototip vechi cu prefix, ceea ce nu pare a fi cazul, căci inserere, inserrare nu pot fi luate în serios, nici din punctul de vedere al formei, nici din cel al înțelesului. Rămîne deci să pornim de la substantiv. Judecînd după numeroasele cazuri analoge, singura cale pentru crearea unui dublet șir/șiră este refacerea unui nou singular după o formă de plural. Pornind de la șir, ne așteptăm la pluralul șiruri (vezi blid), dacă nu cumva pluralul cu -e provine dintr-un plural latinesc cu -a (de tipul scamna), ceea ce de altfel nu pare probabil. Existența pluralului șire, dacă nu reproduce un plural latin cu -a, se explică greu altfel decât ca formă a unui feminin șiră, iar refacerea unui feminin în locul unui neutru nume de obiect neînsuflețit este greu de admis. Pe de altă parte nu se vede un prototip vechi pentru un masculin sau neutru șir, cu pluralul în -a. Dacă însă, dimpotrivă, pornim de la un feminin șiră, cu pluralul șire, este ușor de admis refacerea unui singular șir, care mai tîrziu și-a construit un nou plural șiruri (cf. o brîncă – două brînci > un brînci – două brînci > un brînci – două brînciuri). Sensurile lui șiră par și ele vechi (șira spinării, șiră de paie). Putem deci admite că, dintre cele două substantive, mai vechi este șiră. Ne trebuie ca punct de plecare un cuvînt sῑra, singura formă care poate explica pe șiră în romînește, iar latina nu cunoaște un astfel de cuvînt. Există însă gr. σειρά, care, împrumutat în latinește trebuia să devină *sῑra. Înțelesul se potrivește, căci σειρά înseamnă „funie”, iar șir înseamnă „lanț” (vezi și expresiile citate de Diculescu). Dar nu e nevoie să facem apel la forma eolică σεῖρα, forma comună σειρά este suficientă, deoarece nici latina, nici romîna primitivă nu aveau cuvinte terminate în a accentuat și prin urmare accentul trebuia neapărat să treacă pe inițială (cf. gr. βασιλιϰή, rom. biserică). În REW apare, sub. nr. 7952, un verb *sῑricare „a trage de funie”, care explică pe sp., port. sirgar. Dacă această etimologie e corectă, ea ne prezintă o urmă de existența lui σειρά în limbile romanice. Nu cred că desfira ar fi devenit deșira. Mă întreb dacă nu cumva, tocmai dimpotrivă, desfira, răsfira au apărut în loc de desșira, răsșira. Desigur deșira reproduce în oarecare măsură și pe fr. déchirer. DLRLC mai cunoaște și un șirà „genealogie”, atestat la Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, I, București,1901, p. 169, iar DLRM îl explică din șir. Nu cunoaștem însă nici un alt caz de trecere de la un substantiv terminat în consoană la unul terminat în -a accentuat. Este o greșeală de transcriere, căci în textul citat din Iorga e scris sirà, adică gr. σειρά.

înșira, înșir v. t. (d. fotbaliști) a trece de mai mulți adversari, prin dribling, cu mingea la picior.

a înșira la gogoși / povești / moși pe groși / verzi și uscate expr. a spune tot felul de lucruri fără importanță și fără o succesiune.

ÎNȘIRA vb. 1. v. alinia. 2. a (se) înșirui, (pop.) a (se) înfira. (~ mărgelele pe ață.) 3. v. succeda. 4. v. enumera.

ÎNȘIRA vb. 1. a (se) alinia, a (se) înșirui, a (se) ordona, a (se) rîndui, (înv. și reg.) a (se) șirui. (S-au ~ în tăcere.) 2. a (se) înșirui, (pop.) a (se) înfira. (~ mărgelele pe ață.) 3. a se înșirui, a se perinda, a se rîndui, a se succeda, a urma. (Zilele se ~ unele după altele.) 4. a enumera, a înșirui, (înv.) a număra. (A ~ toate avantajele metodei.)

A înșira ≠ a deșira

A (se) înșira ≠ a (se) deșira

Înșir-te mărgărite este titlul unui frumos basm popular. Bolintineanu a descris în versuri povestea cu acest titlu. Chiar din primele strofe aflăm tîlcul expresiei: „Mii de candele lucesc La palatu-mpărătesc, Căci se face clacă mare Spre-a-nșira mărgăritare. […] Fiecine – istorisește Istoria ce dorește.” (Opere alese, vol. I, pag. 248) Așadar, în timp ce mărgelele scumpe de mărgăritar erau înșirate pe ață, se povesteau felurite întîmplări: „înșir-te mărgărite!”. Inspirat de basmul popular, Victor Eitimiu a scris o piesă în versuri cu același titlu. Formula aceasta, pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea nu s-a terminat, a devenit o expresie care vestește că un fapt sau o acțiune continuă. Cum spune Alecsandri: „Înșiră-te mărgărite/ Pe lungi fire aurite,/ Precum șirul din poveste,/ Că-nainte mult mai este.” FOL.