❍ȚIGLĂ², ❍ȚÎGLĂ² (pl. -le) sf. Mold. Bucov. Frigare lungă de lemn: a smuls porumbul, l-a curățit și l-a pus pe o ~ și, după ce s’a făcut un jaratec foarte mare, începu să-l frigă (S.B.); după ce a umplut desagii, a mai umplut și cîte o ~ de păsări întregi (VAS.).

ȚIGLĂ², țigle, s. f. (Mold.) 1. Vergea de lemn sau de fier ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. Ieșea de la o vatră de jar c-o țiglă lungă de fier, în care erau trecuți pui rumeniți. SADOVEANU, O. VII 52. Să pregătească ospăț cu păsări puse la țiglă și plăcinte la cuptor. C. PETRESCU, R. DR. 173. Spintecai și curății păstrăvii pe dinlăuntru, îi înșirai pe o țiglă cît toate zilele de lungă. HOGAȘ, M. N. 76. 2. Cursă pentru prins raci, făcută dintr-un băț scurt, cu un capăt despicat, unde se pune momeala.

țiglă f. Mold. 1. frigare de lemn ascuțit și subțiat (în bucătăria țăranului): 2. pl. bețe despicate la un capăt de prins raci. [Origină necunoscută].

2) țíglă f., pl. e (cp. cu germ. zacke, țepușă, zickzack, zigzag, și zwickel, clin. V. țaclă și țăcălie). Nord. Frigare de lemn

țeglă² sf vz țiglă¹

țiglă (desp. ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (plăcuță de argilă, frigare) s. f. (sil. -glă), g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă

țiglă, -gle.

ȚIGLĂ s. v. frigare.

țiglă s. v. FRIGARE.

țiglă, țigle, s.f. (pop.) 1. frigare de lemn sau de fier alcătuită dintr-un băț ascuțit. 2. băț despicat la un cap pentru prins raci.