ȚOAPĂ, țoape, s. f. (Pop.) Persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan, mitocan. – Țop + suf. -ă.

țoapă³ sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg) Amestec de minereu de aur măcinat fin și mercur.

țoapă² sf [At: CV 1950, nr.4, 34 / Pl: ~pe / E: nct] (Mun) Fată care sare și joacă mult.

țoapă¹ sf [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~pe / E: nct] (Olt) 1 Lovitură de bâtă. 2 Bâtă.

ȚOAPĂ, țoape, s. f. (Fam.) Persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan, mitocan. – Țop + suf. -ă.

ȚOAPĂ, țoape, s. f. Persoană cu apucături grosolane, bădăran. Niște nespălați, niște țoape. V. ROM. aprilie 1954, 19.

ȚOAPĂ ~e f. fam. Femeie necioplită, prost crescută; țopârlancă; mitocancă; bădărancă. /țop + suf. ~ă

2) țoápă f., pl. e (d. țoapă 1. Cp. cu moacă 2). Olt. Bîtă. Lovitură de bîtă. Dun. (Ilf.). Un fel de prostovol maĭ mic de baltă.

1) țoápă (oa dift.) f., pl. e (d. țopan, ca moacă d. mocan). Iron. Țopîrlan: se umpluse cîrcĭuma de țoape.

țoapă (fam.) s. f., g.-d. art. țoapei; pl. țoape

țoapă (pop.) s. f., g.-d. art. țoapei; pl. țoape

țoapă s. f., g.-d. art. țoapei; pl. țoape

ȚOAPĂ s., adj. 1. s., adj. v. mitocan. 2. s. v. mitocancă.

ȚOAPĂ s., adj. 1. s., adj. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. 2. s. bădărancă, mitocană, mîrlancă, mojică, țopîrlancă.

țoapă², țoape, s.f. (reg. și fam.) 1. persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan; mitocan. 2. fată care joacă și sare mult.

țoapă¹, țoape, s.f. (reg.) lovitură de bâtă.

țoapă, țoape s. f. 1. mahalagioaică; femeie cu apucături vulgare 2. femeie lipsită de bun gust