țâști² vi [At: ISPIRESCU, L. 35 / V: țiș~ / Pzi: ~tesc / E: țâști¹] (Mun; Olt) 1-4 (D. ființe) A țâșni (5-8). 5-8 (D. lichide) A țâșni (1-4). 9 (Reg) A scuipa printre dinți.

țâști¹ [At: ALECSANDRI, T. 413 / V: țâșt, țâst, țiști, țișt, țăști / Pl: (5-6) ~uri, (7-8) ~ / E: fo] 1 i (Adesea cu valoare predicativă; și repetat) Cuvânt care redă mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care apare rapid, dintr-o dată de undeva Si: ciuști¹ (1), huști¹ (1), smâc; tâlvâc, tulai¹, țâbâști, țâștoc¹ (1), zbughi, zvâc. 2 i Cuvânt care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă. 3 i (Imt) Dispari! 4 i (Îf țiști) Cuvânt care redă izbucnirea bruscă a unui lichid care țâșnește de undeva. 5 sn (Mun) Săritură vioaie Si: (reg) saitoc, țâștoc¹ (2). 6 sn (Mun) Săritură peste un obstacol. 7 sm (Pop) Copil¹ (1). 8 sm (Pop) Băiețandru. 9 smi (Fam; îc) ~-bâști Om mic de statură, slab și care nu are astâmpăr. 10-11 smi (Fam; îac) Om (tânăr) neînsemnat. 12 smi (Fam; îac) Om de nimic Si: lichea, secătură. 13 smi (Fam; îac) Om aiurit.

ȚÂȘTI interj. 1) (se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare). 2) (se folosește pentru a reda izbucnirea bruscă a unui lichid). /Onomat.

A ȚÂȘTI ~esc intranz. 1) (despre lichide, vapori, gaze) A ieși cu putere printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni. 2) (despre ființe) A intra sau a ieși repede și pe neașteptate. /Din țâști

țăști i vz țâști¹

țâst² i vz țâști¹

țâșt i vz țâști¹

țișt i vz țâști¹

țiști² v vz țâști²

țiști¹ i vz țâști¹

ȚIȘT! 👉 ȚÎȘT(I)!

ȚÎȘT(I)! sau ȚIȘT(I)! interj. Imită mișcarea precipitată a cuiva care sare dintr’un loc spre a o lua la fugă: bătrîna dădu să-l sărute; Neghiniță țîști! pe nas, țîști! iar pe mînă (DLVR.); unde lovea el cu nuiaua... acolo, țîșt! și dînsa, și ochii de la dînsul nu-i mai lua (ISP.); atunci mîrtanul pune gura pe ea și, țișt! afară în fuga mare (RET.) [onom.; comp. ȚUȘTI! și CIUȘTI!].

ȚUȘTI(U)! interj. = ȚÎȘTI! N’apuci bine să ’nchizi porcul, Și el țuști! îl vezi că iese (SPER.); intrăm tupiluș într’o casă, și, țuști! pe cuptor (SAD.); băietul, cînd o deschis ușa, moșneagul, țuști! din odaie și s’o ca mai dus peste nouă mări (VAS.); hoața de pisică îndată puse ghiara pe piatră și, țuștiu! pe fereastră (PĂC.) [onom.].

ȚIȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘTI interj. (Și în forma țîșt) Cuvînt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau țîșnește (de) undeva. Fata se apropie iarăși și pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, țîșt! zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. ◊ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine și țîști! din ea un șoricel. STĂNOIU, C. I 127. – Variante: țîșt, țișt (ALECSANDRI, la CADE) interj.

țâști interj.

!țâști interj.

țâști/țâșt interj.

*țâști-bâști s. m. și f., g.-d. lui țâști-bâști; pl. țâști-bâști

ȚÂȘTI interj. huști!, (pop.) smâc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

ȚÎȘTI interj. huști!, (pop.) smîc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)