abdicare sf [At: MAIORESCU, D. I, 34 / Pl: ~cări / E: abdica] 1 Renunțare la tron a unui monarh. 2-3 Renunțare la o acțiune, o activitate (în fața unor greutăți).

abdicáre s.f. 1 Renunțare la tron. Proclamarea revoluției la Izlaz, răscularea din București și abdicarea lui Bibescu... sunt consemnate zi cu zi (GHICA). 2 Fig. Renunțare la ceva, cedare (în fața greutăților). • pl. -ări. /v. abdica.

*ABDICARE, *ABDICAȚIUNE, *ABDICAȚIE sf. ⏲ Faptul de a abdica; părăsirea unei însărcinări, renunțare la tron, la puterea supremă [fr.< lat.].

ABDICARE, abdicări, s. f. Acțiunea de a abdica; renunțare la tron. Proclamarea revoluției la Izlaz, răscularea din București și abdicarea lui Bibescu și toate peripețiile cîte au avut loc la 1848... sînt consemnate zi cu zi, oară cu oară în ziarele publicate în tot timpul guvernului provizoriu. GHICA, S. A. 164.

ABDICARE, abdicări, s. f. Acțiunea de a abdica.

ABDICARE s.f. Acțiunea de a abdica și rezultatul ei. [< abdica].

abdicare f. renunțare la tron. Cele mai cunoscute abdicări au fost: a lui Carol Quintu în 1556, a lui Napoleon I în 1814, a lui Cuza în 1866, și a lui Milan, regele Serbiei, în 1889. Cele mai recente sunt abdicarea împăratului german Wilhelm II și a țarului Bulgariei Ferdinand (ambele în 1918).

abdicare s. f., g.-d. art. abdicării; pl. abdicări

abdicare s. f., g.-d. art. abdicării; pl. abdicări

abdicare s. f., g.-d. art. abdicării; pl. abdicări

ABDICARE s. (POL.) (înv.) prostire. (~ unui monarh.)

ABDICARE s. (înv.) prostire. (~ unui monarh.)