aliterație sf [At: DA / Pl: ~ii / V: (înv) ~iune (pl: ~ni) / E: fr alliteration] 1 Armonie rezultată din repetarea (intenționată) a aceluiași sunet (sau a unei combinații de sunete) în două sau în mai multe cuvinte care se succedă în aceeași frază. 2 (Med) Repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.

ALITERAȚIE, aliterații, s. f. Figură de stil care constă în repetarea (intenționată) a aceluiași sunet (sau a unei combinații de sunete) în două sau mai multe cuvinte care se succed. Versul lui Coșbuc «Prin vulturi vîntul viu vuia» constituie un exemplu tipic de aliterație. – Pronunțat: -ți-e.

ALITERAȚIE, aliterații, s. f. Repetarea aceluiași sunet sau a unei combinații de sunete în cuvinte care se succed, pentru efecte de rimă sau de stil. – Fr. allitération.

ALITERAȚIE s.f. (Lit.) Repetare a aceluiași sunet sau a acelorași grupuri de sunete în două sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliterațiune s.f. / cf. fr. allitération, it. aliterazione, lat. alliteratio].

ALITERAȚIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. ◊ tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe. (< fr. allitération)

ALITERAȚIE ~i f. Figură de stil constând în repetarea aceluiași sunet în cuvinte care se succed. /<fr. aliteration

aliterare^[1] sf vz aliterație

aliterațiune sf vz aliterație

*ALITERAȚIUNE, *ALITERAȚIE sf. 📖 Repetarea aceluiași sunet, aceleiași silabe, la începutul a două sau mai multe cuvinte care stau aproape într’o expresiune, într’o frază: „în lung și în lat” formează o ~ [fr.].

ALITERAȚIUNE s.f. v. aliterație.

aliterați(un)e f. repetirea acelorași litere sau acelorași silabe. Ex. prin vârfuri vântul viu vuia (COȘBUC).

*aliterațiúne f. (d. literă; fr. allitération). Repetarea acelorașĭ litere: ce te tot tînguĭ tot timpu? – Și -áție.

aliterație (desp. -ți-e) s. f., art. aliterația (desp. -ți-a), g.-d. art. aliterației; pl. aliterații, art. aliterațiile (desp. -ți-i-)

aliterație (-ți-e) s. f., art. aliterația (-ți-a), g.-d. art. aliterației; pl. aliterații, art. aliterațiile (-ți-i-)

aliterație s. f. (sil. -ți-e), art. aliterația (sil. -ți-a), g.-d. art. aliterației; pl. aliterații, art. aliterațiile (sil. -ți-i-)

aliterație (< ad „la” și littera „literă”), repetarea unei litere (sau grup de litere) în cuvinte succesive. Deși uneori involuntară și cacofonică, a. constituie un mijloc poetic cu resurse multiple: imitative („Prin vulturi, vântul viu vuia” – Coșbuc), sugestive, cu efect psihologic („Bată-te, pustia, lut/ Mult ești negru și urât” – popular), burlești (așa-numitele „încurcături de limbă”). În poezia scandinavă și germ. din ev. med., în lipsa rimei, a. constituia împreună cu asonanța* principiul de bază al versificației.

aliterație (fr. allitération „repetarea aceleiași litere”), repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate (R). În versul-refren eminescian, cons. v aliterată sugerează nu numai senzația auditivă, ci și dinamica zbuciumată a destinului uman: „Dintre sute de catarge / care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? [...] Valurile, vânturile?” Efectul eufonic e mai greu de analizat; el constituie o „senzație” lingvistică idiomatică – este vorba de o armonie vocalică și consonantică, în esență, o simetrie acustică, în cuvinte și enunț, percepută, în mare măsură, subiectiv de vorbitorii unei limbi. Întrucât a. se percepe, ca și asonanța, ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), între imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului (enunțului), ea este nu numai o figură onomatopeică (imitativă), ci și una expresivă („simbolică”, zice Verhaeren, M., p. 3), deoarece poate „corespunde obiectivului zugrăvit, fie printr-o analogie de timbru, fie printr-un raport de identitate” (id.): „A zânelor crăiasă Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase.” (Coșbuc) Se pot repeta și câte două consoane, ca în următorul exemplu de a. imitativă: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Eminescu) dar și o întreagă silabă, ca a. expresivă: „Mi-ai dat un trup și mie, înalt și zvelt, de floare Ca fragile de fraged, ușure și plăpând.” (T. Arghezi) Sin. paragramatism, sin. metaforă fonetică.

ALITERAȚIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale (prin extensie și a celor aflate în poziție medială ori finală) într-o secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei*: Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinge / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolțile spre seară și mai sfioasă-i iasomia (Anghel). • Funcția primordială a aliterației este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (în cazul onomatopeelor*), fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeice să se afle la originea întrebuințărilor aliterației ca figură: Vâjind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie (Eminescu); Un an / dând d-ani, leagăn / d-an, / d-ani vani (Macedonski); Și vine vârtejul și vine vântul și vine / suflare de aer / și ne suflă și smulge (N. Stănescu). Astfel, aliterațiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliterațiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Plutește un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te / îngenunchem rugându-te/ înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire (Eminescu). Aliterația are în text și funcția unificatoare de a grupa sintactic (rar și semantic) termenii apropiați prin omofonie, reliefând legături existente în enunț: Marea... vie, verde și vajnică (M. Caragiale); Luna moale, / Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale (Eminescu) – lanțul de epitete este subliniat prin aliterație. • Aliterația există și în expresii idiomatice* ori locuțiuni* curente, ca și în proverbe, zicători sau descântece: multe și mărunte, praf și pulbere, cruciș și curmeziș, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minciună; Ceas rău cu săgetătură / Ceas rău de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliterația silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, lumină lină (Eminescu). Aliterația silabică nu este întotdeauna clar diferențiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M.

ALITERAȚIE (< fr. allitération ; cf. lat. ad, la și littera, literă) Repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete la începutul sau în interiorul mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a sugera o mișcare sau de a crea efectul unei armonii imitative. Teoreticienii atribuie denumirea de aliterație jocului consoanelor, prin opoziție cu asonanța. Ex. 1 Care vine, vine, vine calcă totul în picioare... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) 2 Prin vulturi vîntul viu vuia... (G. COȘBUC, Nunta Zamfirei) 3 Argint e pe ape și aur în aer... 4 Cînd sorii se sting și cînd stelele pică... (M. EMINESCU, Mortua est) Primul exemplu, prin reluarea aceluiași verb vine, sugerează ideea de repetiție a mișcării: aliterație simplă. În al doilea exemplu, prin repetarea sunetului v inițial, în patru cuvinte succesive, se evidențiază, onomatopeic, vuietul vîntului (aliterație expresivă imitativă), iar în al treilea, prin frecvența vocalei a, care sugerează un înțeles mai adînc, acela al unui cadru feeric, de vis și lumină, găsim o expresivă aliterație vocalică. În al patrulea exemplu, repetarea consoanei s susține imaginea sumbră a stingerii sorilor și a căderii stelelor: aliterație expresivă simbolică. Datorită efectului său muzical, aliterația e numită de unii teoreticieni armonie imitativă. Procedeu folosit de poeții greci și latini, pentru a imprima cadenței versului o mai mare vigoare. Un rol deosebit l-a avut în poezia scandinavă și germană, precum și în cea simbolistă. În poezia românească întîlnim aliterații izbutite în Mihnea și Baba de D. Bolintineanu, în Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în Nunta Zamfirei de G. Coșbuc. Șt. O. Iosif, în traducerea poemei Cataracta Lodorei a lui Southey, realizează o amplă aliterație numai din folosirea verbelor la gerunziu, reușind sa evoce mișcarea învolburată a apelor: Galopînd și săpînd, și rupînd și surpînd Unduind, șerpuind și suind și vuind, Spumegînd, fumegînd, răpăgînd și strigînd Dănțuind, chefuind, duduind și huind... Mereu, mereu coboară, domoală sau zglobie, Bătrîna cataractă, vulcan de apă vie. (ȘT.O. IOSIF, Tălmăciri)

ALITERÁȚIE (< fr.) s. f. Procedeu stilistic constând în repetarea aceluiași sunet, de obicei consoană, sau a acelorași grupuri de sunete în cuvinte care se succed.