amoniu sns [At: DA / E: fr ammonium] (Chm) 1 Corp cu molecula alcătuită din hidrogen și azot, radical al amoniacului. 2 (Îs) Clorură de ~ Țipirig.

*AMONIU sbst. 🔬 1 Metal ipotetic compus din gaz amoniac și un atom de hidrogen ¶ 2 Clorură de ~, țipirig [fr.].

AMONIU s. m. sg. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă; în compuși se comportă ca un metal alcalin, dînd naștere la săruri. Clorura de amoniu se mai numește și țipirig.

AMONIU s. n. sg. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Fr. ammonium.

AMONIU s.n. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă și care, în combinațiile sale, se comportă ca un metal alcalin. [Pron. -niu. / < fr. ammonium].

AMONIU s. n. radical cu proprietăți de metal monovalent, din compunerea sărurilor amoniacale. (< fr. ammonium)

AMONIU n. Radical monovalent care, în compuși, se comportă ca un metal alcalin, formând săruri de amoniu. [Sil. -niu] /<fr., lat. ammonium

*amóniŭ n. (d. amoniac). Chim. Combinațiune de azot și idrogen (Az H₄) care are toate proprietățile unuĭ metal. Există în amalgamă cu mercuru. Clorură de amoniŭ, țipirig.

amoniu [niu pron. nĭu] s. n., art. amoniul

amoniu [niu pron. nĭu] s. n., art. amoniul

amoniu s. n. [-niu pron. -niu], art. amoniul