argăseală sf [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ~ghisa~, ~ghis~ / Pl: ~eli, (înv) ~ele / E: argăsi + -eală] 1 Tăbăcire. 2 (Ccr) Amestec de substanțe folosit la tăbăcirea pieilor. 3 (Îvp; îe) A se duce în putina cu ~ A se prăpădi.

ARGĂSEALĂ (pl. -seli) sf. 🔧 Faptul de a argăsi ¶ 2 Amestecul de substanțe cu care se argăsesc pieile; proverb: a se duce în putina cu ~ (ZNN.), a ajunge rău, a se prăpădi.

ARGĂSEALĂ, argăseli, s. f. Operație prin care se argăsesc pieile; argăsire. Tăbăcarul începuse argăseala pieilor. ♦ Amestec de substanțe în care se argăsesc pieile. Pieile erau la loc sigur, în argăseală. CARAGIALE, S. 17.

ARGĂSEALĂ, argăseli, s. f. Operație prin care se argăsesc pieile. ♦ Amestec de substanțe în care se argăsesc pieile. – Din argăsi + suf. -eală.

argăseală f. 1. lucrarea de a argăsi; 2. materie acră în care se argăsesc pieile: putină de argăseală.

argăseálă f., pl. elĭ. Argăsire. Substanța cu care se argăsește, dubeală. V. amuș 1.

arghisală sf vz argăseală

arghiseală sf vz argăseală

ARGHISEALĂ s. f. (Ban.) Tăbăceală. Argisalĕ. AC, 328. Etimologie: arghisi + suf. -(e)ală. Vezi și argăsit, arghisi.

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală

argăseală, -selii gen. a.

ARGĂSEALĂ s. v. tăbăcire.

ARGĂSEALĂ s. argăsire, tăbăceală, tăbăcire, tăbăcit, (rar) tanaj, tanare, (reg.) crușeală, crușire, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubeală, dubire, dubit. (Operația de ~ a pieilor.)