articulatoriu, ~ie a [At: DEX² / Pl: ~ii / E: fr articulatoire] 1 Referitor la articulare. 2 Care determină articularea.

ARTICULATORIU, -IE adj. Referitor la articulație. [Pron. -riu, pl. -rii. / cf. fr. articulatoire].

ARTICULATORIU, -IE adj. referitor la articulație (3). (< fr. articulatoire)

articulatoriu (referitor la articularea sunetelor) [riu pron. rĭu] adj. m., f. articulatorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. articulatorii

articulatoriu (referitor la articularea sunetelor) [riu pron. rĭu] adj. m., f. articulatorie (-ri-e); pl. m. și f. articulatorii

articulatoriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. articulatorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. articulatorii

ARTICULATORIU, -IE 1. Organ ~ Organ implicat în mecanismul articulării* sunetelor din vorbirea umană. Aceste organe sunt: buzele, maxilarul inferior și superior, palatul dur (bolta palatului), palatul moale (vălul palatului), limba și uvula. 2. Mișcare ~ Mișcare a organelor articulatorii care are ca rezultat producerea diverselor sunete. 3. Fonetică ~ Ramură a foneticii care analizează și descrie proprietățile sunetelor dintr-o limbă, din perspectiva felului în care sunt produse de către vorbitori. Este complementară cu fonetica acustică*. 4. Clasificare ~ a sunetelor Clasificare realizată în funcție de mecanismul de producere a diverselor sunete. Pentru vocale, criteriile de clasificare articulatorie sunt: apertura*. localizarea (punctul din cavitatea bucală în care, prin diverse poziții ale mușchiului lingual, se creează spații de rezonanță specifice), timbrul* și participarea buzelor. Pentru consoane, aceste criterii sunt: modul de articulare (modul de creare a obstacolului în calea curentului fonator), localizarea (punctul din cavitatea bucală în care se creează obstacolul) și sonoritatea (prezența sau absența vibrațiilor laringiene). 5. Trăsătură ~ Caracteristică de rostire a sunetelor care servește la descrierea acestora. L.I.R.

ARTICULATORIU, -IE adj. (cf. fr. articulatoire): în sintagma fonetică articulatorie (v.).