auială sf [At: CARAGIALE, S. 55 / P: a-u~ / V: h~, hău~, auea~ / Pl: ~ieli / E: aui + -eală] (Pop) Zgomot prelung, confuz și monoton Si: auire, auitură, vuiet.

❍AUIALĂ (pl. -ieli) sf. Sgomot, vuet: a stat el așa... pînă s’a stins de tot, de tot auiala din urmă a acioaei (CAR.) [aui].

AUIALĂ, auieli, s. f. Zgomot confuz, monoton și prelung. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mîini, cu ochii închiși și surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. DELAVRANCEA, T. 261. ◊ Sunet metalic, țiuit. S-a stins de tot, de tot auiala din urmă a acioaiei. CARAGIALE, S. 55. – Pronunțat: a-u-.

AUIALĂ, auieli, s. f. Zgomot confuz, monoton și prelung; sunet metalic. – Din aui + suf. -eală.

HĂUIALĂ s. f. v. auială.

aueală sf vz auială

hăuială sf vz auială

HĂUIALĂ s. f. V. auială.

aueală f. vuet prelungit.

auială (a-u-)/hăuială (hă-u-) (pop.) s. f., g.-d. art. auielii/hăuielii; pl. auieli/hăuieli

auială (sil. a-u-)/hăuială (sil. hă-u-) s. f., g.-d. art. auielii/hăuielii; pl. auieli/hăuieli

!hăuială (pop.) (desp. hă-u-) s. f., g.-d. art. hăuielii; pl. hăuieli

hăuială v. auială

hăuială v. auială