20 de definiții pentru aține
din care- explicative (14)
- morfologice (5)
- etimologice (1)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
AȚINE, ațin, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: (pop.) aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
aține [At: ALECSANDRI, P. II, 94 / V: ~a / Pzi: ațin / E: ml *attenere] 1 vr A fi mereu pe urma cuiva. 2 vr A pândi calea cuiva. 3 vt (Pop; îe) A ~ calea A împiedica trecerea cuiva. 4 vr A sta gata să prindă ceva. 5 vr A se pregăti să facă ceva. 6 vr (Pop; îe) -te! Fii gata! 7 vr (Îae) Fii tare! 8 vr (Înv) A avea pretenție la ceva. 9 vr (D. haiduci; înv) A se pregăti să atace.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AȚINE('A) (ațin, ațiu) I. vb. tr.: ~ calea (sau drumul) cuiva, a sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva, a opri în drum pe cineva împiedicîndu-l de a trece înainte: noi, ațiindu-i calea, o pofteam cu stăruință să cinstească de la fiecare (CRG.). II. vb. refl. 1 A pîndi momentul priincios, a sta gata să sară asupra cuiva, să lovească, să prindă, etc. pe cineva: femeia... se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau tîrcoale mesei (D. ZAMF.) fig. familiar: cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș’apoi aține-te gură (CRG.) ¶ 2 A fi cu luare aminte, a băga bine de seamă: aține-te, cuconașule! strigă moș Toma la urechea mea (GN.) ¶ 3 A se lua după cineva, a urmări: se aține nemiluit pe urma fiarelor din codru (ODOB.) [lat. ad-tĕnēre].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
AȚINE, ațin, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
AȚINE, ațin, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva (pentru a-l prinde sau ataca). Dragoș s-aținea Și cel zimbru cum venea Ghiaaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. S-ațin pe-aici Patruzeci și cinci... De haiduci levinți, Duși de la părinți De cînd erau mici, La codru-n potici. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ (întărit prin «la drum», «la potecă» etc.) Se ațineau la drumuri și-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădați și-i ucideau. PAS, L. I 113. (Fig.) Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se ațin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul», «calea» etc.) Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «după») A se ține după cineva, a se lua după cineva; a urmări. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde un obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacționa la timpul potrivit), a băga bine de seamă. Întindea brațe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca și cum s-ar fi aținut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, V. 50. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă. VLAHUȚĂ, CL. 114. Se luară cu toții după dînsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aținea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe. ISPIRESCU, L. 345. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul acțiunii) Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină rețeaua, în care se zbăteau peștișorii argintii. Eu mă ațineam cu cofăielul și Jiu prea eram mirat de norocul nostru. SADOVEANU, N. F. 29. Zvîrle mingea-n sus... șl tot el aleargă, de s-aține cu mîinile și-o prinde. ȘEZ. II 62. ◊ Expr. (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînțeles, adesea cu sens nehotărît) Aține-te! = fii gata! ține-te bine! Acu-i acu – îl adulmec [pe dușman] – aține-te! TOMA, C. V. 266. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, A. 10.- Prez. ind. și: (popular) ațiu. – Variantă: aținea vb. II.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AȚINE, ațin, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva. ◊ Tranz. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui (TEODORESCU). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde ceva care încearcă să scape); a băga bine de seamă. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă (VLAHUȚĂ). ◊ Expr. Aține-te! = fii gata! ține-te bine! [Var.: aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
A SE AȚINE mă ațin intranz. 1) A sta în cale. 2) A merge mereu în imediata apropiere (a cuiva sau a ceva); a se ține. 3) A sta gata pentru a prinde ceva. ◊ Aține-te! păzește-te! /<lat. attenere
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
A AȚINE ațin tranz. (persoane) A opri pentru scurt timp cu un scop premeditat. /<lat. attenere
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
aține Mold. v. 1. a pândi, a sta la pândă: și te aține la hotare AL.; 2. a se ținea de; tu cu lumea ta de gânduri după ea (lună) să te ații EM. [Lat. ATTINERE].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
AȚINEA vb. II v. aține.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
AȚINEA vb. II v. aține.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
aținea vir vz aține
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AȚINEA vb. II. v. aține.[1]
- Formele flexionare absente sunt înlocuite de cele ale verbului a aține. — gall
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
AȚINEA vb. II. v. aține.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
ațín și ațíŭ, -út, a -eá și a ațíne v. tr. (lat. attinére, pop. attenére. – Se conj. ca țin). Pîndesc: a aținea calea cuĭva. V. refl. Pîndesc, îs atent: aține-te la poartă!
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
aține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațin, 2 sg. ații, 3 sg. aține; conj. prez. 1 sg. să ațin, 3 să ațină; ger. aținând; part. aținut
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
aține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațin, 2 sg. ații, 1 pl. aținem, 2 pl. ațineți; imperf. 3 sg. aținea; conj. prez. 3 să ațină; ger. aținând; part. aținut
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
aține vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațin, 1 pl. aținem, imperf. 3 sg. aținea; conj. prez. 3 sg. și pl. ațină; ger. aținând; part. aținut
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
aține (ind. prez. 1 sg. ațin, conj. ațină, ger. aținînd)
- sursa: MDO (1953)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
ațin, -neam 1 imp., -nui 1 aor., -ne inf.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
aținea (-n, -nut), vb. – A pîndi (se folosește cu forma pron., sau cu compl. direct calea, drumul, poteca). Lat. *attĕnēre, în loc de attĭnēre (Pușcariu 160; DAR); cf. fr. atenir, sp. atener. Cf. ținea.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
verb (VT612) Surse flexiune: DOR | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
verb (V513) | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
| — | — | — | singular | plural | ||
— |
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | — | — | — | — | — | |
a II-a (tu) | — | — | — | — | — | ||
a III-a (el, ea) | — | — | — | — | — | ||
plural | I (noi) |
| (să)
| — | — | — | |
a II-a (voi) |
| (să)
| — | — | — | ||
a III-a (ei, ele) | — | — | — | — | — |
aține, aținverb
- 1. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). DEX '09 DEX '98 DLRLCsinonime: pândi
- Dragoș s-aținea Și cel zimbru cum venea Ghioaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. DLRLC
- S-ațin pe-aici Patruzeci și cinci... De haiduci levinți, Duși de la părinți De cînd erau mici, La codru-n potici. ALECSANDRI, P. P. 63. DLRLC
- Se ațineau la drumuri și-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădau și-i ucideau. PAS, L. I 113. DLRLC
- Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se ațin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. DLRLC
- Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. DLRLC
- Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. DLRLC
- Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. DLRLC
- Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. DLRLC
- 1.1. A se ține după cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLCsinonime: urmări
- Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. DLRLC
-
-
- 2. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). DEX '09 DEX '98 DLRLC
- Întindea brațe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca și cum s-ar fi aținut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, V. 50. DLRLC
- Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă. VLAHUȚĂ, CL. 114. DLRLC
- Se luară cu toții după dînsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aținea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe. ISPIRESCU, L. 345. DLRLC
- Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină rețeaua, în care se zbăteau peștișorii argintii. Eu mă ațineam cu cofăielul și nu prea eram mirat de norocul nostru. SADOVEANU, N. F. 29. DLRLC
- Zvîrle mingea-n sus... șl tot el aleargă, de s-aține cu mîinile și-o prinde. ȘEZ. II 62. DLRLC
- (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînțeles, adesea cu sens nehotărât) Aține-te! = fii gata! ține-te bine! DLRLC
- Acu-i acu – îl adulmec [pe dușman] – aține-te! TOMA, C. V. 266. DLRLC
- Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, A. 10. DLRLC
-
-
etimologie:
- *attenere (= attinere). DEX '09 DEX '98