banderiu sn [At: ȘINCAI, HR. II, 129/30 / P: ~de-riu și -de-ri-u / Pl: ~ii, -ri / E: lm banderium] (Îrg) Bandieră (1).

BANDERIU s. v. drapel, steag, stindard.

banderiu s. v. DRAPEL. STEAG. STINDARD.

banderiu, banderii, s.n. (arh.) Steag: „Era basa organisărei militare a Ungariei în acești secoli: fiește care prelat, magnat și municipiu era datoriu se easă cu banderiul seu, la care s-au alăturat și nobilii cei cu mai puțin de 50 de ostași călări” (Mihaly, 1900: 168; dipl. 73, la note); „Urmând banderiul voievodului Balc s-au resculat în contra regelui Sigismund…” (Idem). – Moștenit din lat. banderium (MDA); cf. banderie „ceată de oameni înarmați care însoțeau un nobil feudal în luptă”.