BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, folosită mai ales la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună ori a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

bardă sf [At: BIBLIA (1688), ap. HEM 2520 / Pl: ~de, bărzi, (înv) berde / E: mg bard] 1 Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată, mai ales, la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. 2 Lovitură dată cu barda (1). 3 (Îe) A fi cioplit numai din (sau neluat în) ~ A fi bădăran. 4 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da în lună A fi nesocotit. 5 (Îe) A da (sau a azvârli) cu ~da (ori cu securea, cu pușca) în Dumnezeu A se răzvrăti. 6 (Îae) A nu avea respect față de nimeni. 7 (Ast) Constelația Perseu Si: carul-dracului, căpățână, toporul. corectat(ă)

bardă s.f. 1 Unealtă pentru cioplitul lemnului, cu tăișul lat și cu coada scurtă (curbată lateral); (în trecut) secure folosită ca armă de luptă. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca (ALECS.). ◇ Expr. A fi cioplit (numai) din bardă = a) (despre obiecte) a fi încă nefinisat; b) (despre oameni) a fi prost crescut, bădăran, grosolan. A da (sau a azvîrli, a zvîrli) (și) cu barda în lună (ori în Dumnezeu) = a) a fi nesocotit sau nebun; b) a fi recalcitrant; a se răzvrăti. 2 Lovitură dată cu această secure. După barda pe care a primit-o în cap, oșteanul nu s-a mai ridicat. 3 (astron.; pop.; art.; și nm. pr.) Constelația Perseu. • pl. bărzi. /<magh. bard.

BARDĂ (pl. -de, ⦿bărzi) sf. 1 🔧 Unealtă a dulgherilor cu care cioplesc lemnul, un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă; altă dată întrebuințată și ca armă de războiu (🖼 374): un pridvor al cărui acoperiș sta răzimat pe stîlpi ciopliți din ~ (ODOB.); încep a asvîrli într’înșii cu săgeți, suliți, barde și lănci (BĂLC.); proverb: svîrle cu barda în Dumnezeu (sau în lună), se zice despre cei nesocotiți, nebuni sau despre aceia cari se răzvrătesc împotriva tuturor ¶ 2 💫 pop. BARDA constelațiunea Perseu, numită de popor și „Căpățîna”, „Toporul” sau „Carul dracului” (🖼 375) [ung. bárd].

BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat, cu coada scurtă (de obicei adusă puțin spre dreapta), întrebuințată la cioplitul lemnului, altădată și ca armă în război (v. halebardă). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape. BENIUC, V. 7. Petre își iuți mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, și avea în mînă barda cu care cioplise și pe care a luat-o, fără să-și dea seama, ca un băț, cînd pleci la drum. REBREANU, R. II 199. Stîlpi ciopliți din bardă. ODOBESCU, S. I 127. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca. ALECSANDRI, P. P. 79. ◊ Expr. Cioplii (numai) din bardă = (despre obiecte) încă nefinisat; (despre oameni) grosolan, bădăran. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit, sărit, șui. – Pl. și: barde (TEODORESCU, P. P. 180).

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului, altădată și ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit. Cioplit din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Magh. bárd.

BARDĂ bărzi f. Unealtă, constând dintr-un corp de oțel cu tăiș lat și curbat, cu o coadă scurtă de lemn tare, folosită, mai ales, la cioplitul lemnului; toporișcă. [G.-D. bărzii] /<ung. bard

bardă f. săcure de dulgher cu tăișul lat și coada scurtă. [Ung. BÁRD].

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

CĂPĂȚÎNĂ (pl. -ni) sf. 1 Cap de vită, de animal mai mare, despărțit de trup: ~ de cal; ~ de bou ¶ 2 Cap (de om mort) despuiat de piele și de păr, țeastă, craniu ¶ 3 Fig. familiar Cap mare și sec, cap fără creieri ¶ 4 Se aplică la fructul unora din plante care au rotunjimea sau sfericitatea unor căpățîni: ~ de varză; ~ de ceapă; ~ de usturoiu; ~ de mac 🖼 823); ¶ 5 ~ de zahăr, con mare de zahăr (🖼 824); ~ de cuiu, căpătîiul gros al cuiului; ~ de bold, gămălie ¶ 8 🔧 Buciumul sau butucul roții: roatele făcute din căpățîni, spițe și obezi R. -COD. ¶ 7 💫 CĂPĂȚÎNA, constelațiunea Perseu 👉 BARDĂ 2 [lat. *capĭtīna].

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bardă s. f., g.-d. art. bărzii; pl. bărzi

bardă, pl. bărzi

bardă, -zi.

BARDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

BARDĂ s. toporișcă, (reg.) toporiță, (Mold.) toaipă. (Lovitură de ~.)

bardă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bardie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.

bardă, barde, bărzi, s.f. 1. Movila sau gruiul pe care se poziționează hăitașul atunci când dirijează vânatul (uneori în formă dim.). 2. Hăitaș așezat pe o movilă, cu scopul dirijării vânatului către țiitori: „Du-te de bardă pa bardica ačaie” (Idem). 3. Secure cu tăiș lat. ■ (top.) Bardău (1.850 m), munte cu vârful rotunjit, situat pe hotarul dintre Vișeul de Sus și Poienile de sub Munte. ■ (onom.) Barda, Bârda, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bard (Scriban, Șăineanu, DER).

a da cu barda-n Dumnezeu expr. (pop.) a acționa fără scrupule.