BASC⁴, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Țara Bascilor, regiune situată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1), privitor la basci. ♦ (Substantivat, f.) Limba izolată neindo-europeană, vorbită de basci. – Din fr. basque.

basc², ~ă [At: V. ROM. octombrie 1934, p. 19 / Pl: ~sci, ~sce, ~uri, băști / E: fr basque] 1-2 smf, a (Persoană) care aparține unei populații din Pirineii occidentali, în Franța și în Spania. 3-4 a Care aparține (sau este caracteristic) bascilor (1).

basc², -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Țării Bascilor sau este originară de acolo; (la pl. m.) populație preindo-europeană care s-a format, care locuiește în Țara Bascilor. 2 adj. Care aparține Țării Bascilor sau bascilor, care se referă la Țara Bascilor sau la basci; care este originar din Țara Bascilor. ◆ (subst. f.) Limba izolată neindo-europeană, probabil rămășiță a unui grup de limbi mediteraneene preindo-europene, vorbită de basci. • pl. -ci, -ce. /<fr. basque; cf. nm. pr. Țara Bascilor, regiune aflată pe ambele versante ale munților Pirinei, în Spania și Franța, azi comunitate autonomă în Spania.

BASC², -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară din Țara Bascilor, regiune așezată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor² (1), privitor la basci². – Din fr. basque.

BASC², -Ă, basci, -e, adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor³. Limba bască.

BASC², -Ă, basci, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținînd unei populații care locuiește în Pirineii occidentali. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1). – Fr. basque.

BASC², -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. ◊ (s. f.) limbă aglutinantă vorbită de basci. (< fr. basque)

basc² (nume etnic) adj. m., s. m., pl. basci; adj. f., s. f. bască, pl. basce

basc¹ (nume etnic) adj. m., s. m., pl. basci; adj. f., s. f. bască, pl. basce

basc (persoană) s. m., adj. m., pl. basci; f. sg. bască, g.-d. art. bascei, pl. basce

bască² (limbă) s. f., g.-d. art. bascei

bască³ (limbă) s. f., g.-d. art. bascei

bască (limba) s. f., g.-d. art. bascei

basc (-că), adj. – Din Țara Bascilor. Fr. basque. – Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte și bască (< fr. basque) pentru „fustă lungă”; cuvîntul a ieșit din uz o dată cu moda. Același lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.

BASC, -Ă adj. (cf. fr. basque): în sintagma limbă bască (v.).

BASCĂ s. f. (cf. fr. basque): limbă preistorică a vechilor iberi vorbită de basci în Țara Bascilor (la granița dintre Franța și Spania, în ambele părți ale Pirineilor) – aproape de un milion de oameni (dintre aceștia, peste 900 de mii sunt în Spania, iar restul în Franța), la care se adaugă câteva mii în SUA. Cele mai vechi atestări de limbă b. sunt unele toponimice din secolul al VIII-lea. Texte literare au apărut abia în secolul al XVI-lea. Lucrările de literatură din secolul al XIX-lea dovedesc marea bogăție a folclorului basc. Structura limbii b. este deosebită de aceea a limbilor indo-europene: este o limbă aglutinantă, cu unele elemente flexionare și polisintetice. Vocabularul limbii b. a suferit puternica influență romanică, germanică și arabă, iar structura ei gramaticală este complicată (motiv pentru care se învață foarte greu și pentru care bascii sunt mândri).