BERILIU s. n. Element chimic, metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, folosit la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. béryllium.

beriliu sn [At: MACAROVICI, CH. 354 / V: -um / Pl: ~ii / E: fr béryllium] (Chm) Metal alcalino-pământos, cenușiu, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant Si: (înv) gluciniu.

beriliu s.n. (chim.) Element chimic, metal alb-cenușiu, casant, dur și ușor, puțin răspîndit în natură, care este folosit în unele aliaje ușoare (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici), la fabricarea anumitor oțeluri speciale și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare (Be). • și berilium s.n. /<fr. béryllium.

BERILIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. béryllium.

BERILIU s. n. Metal foarte dur, folosit ca dezoxidant sau ca adaos la aliaje pentru a le mări duritatea.

BERILIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant. [Pr.: -li-u] – Fr. béryllium.

BERILIU s.n. Metal alb, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, întrebuințat în unele aliaje ușoare și la fabricarea anumitor oțeluri speciale. [Pron. -liu, var. berilium s.n. / < fr. béryllium].

BERILIU s. n. metal alb-cenușiu, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, în unele aliaje ușoare. (< fr. béryllium)

BERILIU n. Metal dur de culoare albă, întrebuințat în aliajele de aluminiu, de fier și de cupru, pentru a le mări duritatea. /<fr. béryllium

*beríliŭ n. (d. beril). Un corp simplu bi- și trivalent, cu greutatea atomică de 9,1.

berilium sn vz beriliu

berilium s.n. v. beriliu.

BERILIUM s.n. v. beriliu.

beriliu (element chimic) [liu pron. lĭu] s. n., art. beriliul; simb. Be

beriliu (element chimic) [liu pron. lĭu] s. n., art. beriliul; simb. Be

beriliu (chim.) s. n. [-liu pron. -liu], art. beriliul; simb. Be

BERILIU s. (CHIM.) gluciniu. (~ este un metal alb-cenușiu.)

BERILIU s. (CHIM.) gluciniu. (~ este un metal alb-cenușiu.)

BERÍLIU (< fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287°C, p. f. 2.960°C); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.

Be, simbol chimic pentru Beriliu.