BONCĂI, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Rar) A boncălui. [Prez. ind. pers. 3 și: boncăie] – Cf. sb. bukati.

boncăi [At: PRAV. MOLD. 10/2 / V: ~coi, bun~, ~ălăi, ~ăli / Pzi: ~esc / E: ns cf srb bukati] 1-2 vir (D. cerbi și bovine) A boncălui. 3-4 vir (D. cerbi și bovine) A scoate sunete specifice când sunt furioase. 5-6 vir (D. copii) A urla. 7 vt (D. oameni) A frământa pâine bombănind.

boncăi vb. IV. refl., intr. (reg.) 1 (despre cerbi, vite și alte animale erbivore mari) A emite sunete puternice și prelungi cînd sînt furioase; (reg.) a boncălui. 2 (despre cerbi, vaci și alte animale erbivore mari) A scoate mugete puternice și prelungi, specifice rasei, în perioada de împerechere; (reg.) a boncălui. 3 Ext. (despre oameni) A bolborosi de nemulțumire; a mormăi. ♦ A frămînta aluat bolborosind. 4 (despre copii) A plînge, a scînci. • prez.ind. -iesc. și boncăni vb. IV. /cf. sl. veche бꙑкатн, боучатн srb. bukati.

BONCĂI, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. A boncălui. – Cf. scr. bukati.

BONCĂI, boncăiesc, vb. IV. Refl. A boncălui (1). Taurul a început a se boncăi și a împunge sălbatic în pămînt, răscolindu-i țărîna. SANDU-ALDEA, U. P. 27.

BONCĂI, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. A boncălui. – Comp. sb. bukati.

BONCĂI vb. (Mold.) A scoate mugete sau răgete puternice, mai ales cînd se luptă (despre vite mari). Cînd va veni un dobitoc boncăindu-să spre altul, …, nice o leage să nu aibă cela cu boul. PRAV., s. v. bui. Cînd vor paște nește vite streine împreună la un loc și va înceape una dentr-înse a se boncăi pentru să întărîte pre vreuna să să lupte. PRAV., s. v. bui. Etimologie: cf. scr. bukati. Cf. bui. verb

bóncăĭ și -ĭésc (mă) v. refl. (imit. înrudit cu vsl. bókati, bukati, ceh. bunkati, a mugi, rut. bomkati, a bîzîi, ung. bongani, böngeni, bungani, a zbîrnîi. V. boncălăĭesc, bondar, honcaĭ, buhă ș.a.). Sud. Scîncesc, plîng mult (ca copiiĭ). – Și intr.: copiiĭ boncăĭe.

boncălăi v vz boncăi

boncăli v vz boncăi

boncoi v vz boncăi

buncăi v vz boncăi

boncălui vb. IV. refl., intr. (reg.) 1 (despre cerbi, vite și alte animale erbivore mari) A boncăi. Taurul... venea seara la păscut, tot băncăluind... cu coarnele țepușe (AGÂR.). 2 (despre cerbi, vaci și alte animale erbivore mari) A scoate mugete puternice și prelungi, specifice rasei, în perioada de împerechere; (reg.) a boncăi. ◊ Fig. (intr.) Puse la gură cornul... și boncălui cu bătăi grăbite de limbă (SADOV.). • prez.ind. pers. 3 -iește și băncălui vb. IV. /cf. boncăi.

BONCĂL(U)I (-uesc) = BONCĂI: aude... un muget înnădușit: cerbul venea boncăluind (CRG.); vitele în ciurdă încep... a boncăli (GRM.).

BONCĂl (-ăesc) vb. intr. și refl. 1 A rage prelung și plîngător (despre vite cornute și despre cerbi): taurul a început a se ~ și a împinge sălbate în pămînt (S.-ALD.) ¶ 2 Pr. ext. A scînci (despre copii) [vsl. bakati].

boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi].

boncălăĭésc și -uĭésc v. intr. (ca și mă boncăi). Mold. Munt. Mugesc furios vorbind de boĭ, bivolĭ și cerbĭ. Fig. Iron. Mă boncăĭ, plîng mult și tare. – În P.P. și răncăluĭesc (poate supt infl. luĭ răcnesc).

boncăi (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 sg. boncăiește/boncăie, 3 pl. boncăiesc/boncăie, imperf. 3 sg. boncăia; conj. prez. 3 să boncăiască/să boncăie

boncăi (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 sg. boncăiește/boncăie, imperf. 3 sg. boncăia; conj. prez. 3 să boncăiască/să boncăie

boncăi vb., ind. prez. 3 sg. boncăiește / boncăie, imperf. 3 sg. boncăia; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăiască / boncăie

BONCĂI vb. a boncălui, (reg.) a râncăi, a râncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)

BONCĂI vb. a boncălui, (reg.) a rîncăi, a rîncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)

boncăi (boncăiesc, boncăit), vb. – A mugi, a scoate răgete. – Var. boncăni, boncălui, buncăi. Sl. bąkati, *bąkaliti, forme a căror existență se verifică prin sb., slov. bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi”, sb. bukalište „loc unde mugesc boii”, sb. bukanje „muget”. – Der. boncă(lu)itură, s. f. (răget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu der. de la boc, de tipul bocăni „a lovi”, s-au format cuvintele bontăni, vb. (Mold. și Bucov., a lovi, a izbi); bontănitură, s. f. (lovitură, izbitură).