cetățuie sf [At: (a. 1781) URICARIUL X, 176/9 / Pl: ~ui / E: cetate + -uie] 1-2 Fortăreață (mică) Vz castel, citadelă. 3 (Fig) Întăritură naturală. corectat(ă)

CETĂȚUIE, cetățui, s. f. Diminutiv al lui cetate; fortăreață, fort; întăritură naturală (de obicei o ridicătură de pămînt). Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetățuie. EMINESCU, O. I 75. Voi observa că numirea acestei localități [Horodiște] dă însăși o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetățuie. ODOBESCU, S.II 179. Zări pe sprinceana dealului înălțîndu-se trufașă dinaintea lui cetățuia Neamțului. NEGRUZZI, S. I 168. La Războieni, pe hotar din susul satului Porceștii din dreapta Jiului, se află și acum o cetățuie. BĂLCESCU, O. I 31. ◊ (Poetic) Din cetățuia strălucirii Coboară razele de lună. GOGA, P. 25.

CETĂȚUIE, cetățui, s. f. Diminutiv al lui cetate; fortăreață; întăritură naturală.

cetățuie f. cetate mică, loc fortificat destinat a primi o garnizoană și a apăra un oraș.

cetățúĭe f., pl. uĭ. Cetate mică. Fort. Castel.

Cetățuia f. 1. mănăstire în Râmnicu-Vâlcei; 2. deal și sat în județul Iași, cu o mânăstire fundată de Duca-Vodă în 1670.

cetățuie s. f., art. cetățuia, g.-d. art. cetățuii; pl. cetățui

cetățuie s. f., art. cetățuia, g.-d. art. cetățuii; pl. cetățui

cetățuie s. f., art. cetățuia, g.-d. art. cetățuii; pl. cetățui

cetățuie

cetățuie, -țui.

CETĂȚUIE s. (IST., MIL.) citadelă. (O ~ pe vârful dealului.)

CETĂȚUIE s. (IST., MIL.) citadelă. (O ~ pe vîrful dealului.)

Cetățuia, fost schit în orașul R. Vâlcea, ridicat pe dealul cu același nume (unde a fost ucis în 1529 Radu de la Afumați). Bis. a fost ridicată la începutul sec. 16 și refăcută în 1680. Important monument istoric.