ciucure sm [At: ANON. CAR. / V: ciucur, ~ră, ciugur / Pl: ~ri / E: ns cf lat cicculum] 1 (Înv) Ciorchine. 2 Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, ale unui obiect de îmbrăcăminte etc. Si: (rar) canaf (îrg) boit, (reg) frânghie, țurțur, țarțam Cf ceapraz. 3 (Îvr; îs) Sărăcie cu ~ri Sărăcie pe care vrei s-o ascunzi printr-o aparență de eleganță și de bunăstare. 4-5 (Pfm; îjlv) (Plin) ~ (de sau cu...) (încărcat) până la refuz (de... sau cu...). 6 (Înv) Mănunchi de fire cu care se împodobesc chipiurile militare Si: moț, pompon. 7 (Înv) Fundă. 8 (Rar) Țurțur de gheață. 9 (Lpl; urmat de determinări indicând materialul) Ornament de cristal sau de sticlă care atârnă pe marginile candelabrelor sau ale lămpilor. 10 (Bot; reg; îc) ~ri-cătănești Iarbă-de-urechi (Sedum maximum). 11 (Bot; reg; îc) ~ru’-popii Planta Trifoiium ochreleucum. 12 (Bot; reg; îc) ~ru’-voinicului Trifoi-roșu (Trifolium pratense).

CIUCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire de mătase, de bumbac, de lînă, de firet etc., cu care se împodobesc marginile unei stofe, ale unui veșmînt, ale unei draperii etc.; canaf, pompon. V. ceapraz. Tavanul fusese pictat pe la începutul veacului trecut, în chip de uriaș covor turcesc, cu toate firele, cu toți ciucurii, roșu-purpuriu. DUMITRIU, B. F. 120. Îngîndurată se joacă, răsfirînd ciucurii unui șal. CAMIL PETRESCU, T. II 269. Se vedea afară doar minerul și ciucurele galben [al baionetei]. SAHIA, N. 69. ◊ Loc. adv. și adj. (Plin) ciucure de... = încărcat cu... Căruța, ciucure de flăcăi. STANCU, D. 181. ♦ (Depreciativ) Margine zdrențuită a unei haine. Badea Neonil ar putea încuviința și asta, rîse Bibescu... dacă-ți tai ciucurii de la pantaloni. SADOVEANU, P. M. 15. 2. (Rar) Țurțur de gheață. Streșinile erau încărcate cu ciucuri de gheață. ◊ (La pl., urmat de determinări). Ornamente de cristal sau de sticlă care atîrnă, ca țurțurii de gheață, de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. Mingea sare pînă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal. CARAGIALE, O. II 166. – Variantă: (regional) ciucur (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275) s. m.

CIUCURE ~i m. 1) Ornament constând dintr-un mănunchi de fire legate sau împletite, cu care se împodobește marginea unor obiecte; canaf. ◊ Plin ~ încărcat peste măsură. 2) Fiecare dintre ornamentele de cristal sau de sticlă, care atârnă la o lustră. 3) pop. Țurțur de gheață. /cf. lat. cicculum

ciucure m. 1. împletitură din mătase, lână sau bumbac, cu care se împodobesc marginile hainelor, mobilelor, draperiilor, etc.; 2. sloiu de ghiață. [Ung. CSUKOR, fundă].

cĭúcure m. (cp. cu cĭuf și țurțure. D. rom. vine bg. kičor și ung. csukor, fundă, cĭucure. V. chicĭură. Cp. cu vĭezure ș. a.). Vest. Canaf, motocel, snop de fire de ață. Adv. Grămadă, îmbulzițĭ: caliciĭ cĭucure la pomană. Est. (cĭucur). Cĭorchină, strugure fără bobițe. Adv. Ne trezim plinĭ cĭucur de rîĭe căprească (Cr.), foarte plinĭ de rîĭe. V. soroacă.

cicuri snp vz ciucure

ciucur sm vz ciucure

ciucură sf vz ciucure

ciugur sm vz ciucure

țugur^[1] sm vz ciucure

țugurea sf vz ciucure

ciucure (mănunchi de fire) s. m., art. ciucurele; pl. ciucuri

ciucure (mănunchi de fire) s. m., art. ciucurele; pl. ciucuri

ciucure s. m., art. ciucurele; pl. ciucuri

ciucure

ciucure, -ri.

CIUCURE s. canaf, (pop.) motocel, (înv. și reg.) peleș, (reg.) frânghie, roit, tuftur, țarțam, țurțur, (Transilv.) boit, (prin Transilv. și Maram.) șalang, (Olt.) țorțoloș, (înv.) piuscul, săgeac. (Căciuliță cu ~.)

CIUCURE s. canaf, (pop.) motocel, (înv. și reg.) peleș, (reg.) frînghie, roit, tuftur, țarțam, țurțur, (Transilv.) boit, (prin Transilv. și Maram.) șalang, (Olt.) țortoloș, (înv.) piuscul, săgeac. (Căciuliță cu ~.)

ciucure (ciucuri), s. m. – 1. Moț, smoc de păr. – 2. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. – 3. Pompon. – 4. Franj, ceapraz. – 5. Țurțur de gheață. – 6. Lacrimă de cristal, la candelabre. – 7. Ciorchine. – Istr. cicur. Din ciuc „smoc,” pe baza unui pl. astăzi puțin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou sing. Nu poate proveni din mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un împrumut dialectal în rom. Pare puțin probabilă der. propusă de DAR, din lat. ciccum < gr. ϰίϰϰος „partea cărnoasă a rodiei” (cf. REW), sau de la dim. său *cicculum (Pușcariu, Studii istrorom., II, 226). Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri); ciucurar, s. m. (fabricant de pasmanterie); ciucuriu, adj. (moțat); ciucuros, adj. (cu multe ornamente); înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din rom. sau din mag. provine sb. čokur „nod”.