CLENCI, clenciuri, s. n. (Pop. și fam.) 1. Creangă ale cărei rămurele formează un fel de cârlig. ♦ Ramificație a coarnelor cerbului. 2. Fig. Pricină, motiv (de ceartă). ♦ Sens ascuns; tâlc, dedesubt. – Din bg. klinče.

clenci sn [At: DOSOFTEI, V. S. 63/2 / V: cleci, clinci, clienci, clincea, clencea sfa / Pl: ~uri / E: bg клинке] 1 Bucată dintr-o creangă (uscată) de care se poate agăța ceva. 2 Ciot (al unei crengi frânte). 3 (Buc) Vreasc. 4 Bucată de lemn strâmb. 5 (Reg) Ramură de corn de cerb. 6 Cârlig. 7 (Îvr) Ghimpe. 8 (Înv; fig) Moșneag gârbov. 9-10 (Reg) Cui (sau cârlig) de prepeleac. 11 (Reg) Ciot cu două brațe. 12 (Reg) Prepeleac. 13 (Reg) Așternut de crengi pe care se așază fânul. 14 (Înv) Proeminență, ca un cârlig, de la capătul de sus al leucei de care se sprijină lanțul. 15 (Îvp) Nuia cu un cârlig în vârf legată de coada coasei. 16 (Pop) Ac al cataramei. 17 (Reg) Clanța ușii. 18 (Înv) Tăietură în unghi cu care se însemnau mieii la urechi. 19 (Pop) Motiv de ceartă. 20 (Pop) Încurcătură. 21 (Înv) Subterfugiu. 22 (Înv) Dispută. 23 (Îrg) Intrigă. 24 (Reg; ave; șîf clincea, clencea) Deloc. 25 (Ics) De-a clencea, de-a clincea Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

CLENCI, clenciuri, s. n. (Pop.) 1. Creangă pe ale cărei bifurcații tăiate parțial se pot agăța unele obiecte. 2. Fiecare dintre bifurcațiile coarnelor cerbului. 3. Fig. Pricină, motiv (de ceartă). ♦ Sens ascuns; tâlc, dedesubt. – Din bg. klinče.

CLENCI, clenciuri, s. n. 1. Bucată dintr-o creangă (uscată) ale cărei rămurele incomplet tăiate formează un fel de cîrlige, de care se poate agăța ceva; cîrlig. Îi scăpară poalele rasei din mînă și se agățară într-un clenci de rădăcină. STĂNOIU, C. I. 158. ♦ Cîrlig. Culai... a aninat ceaunul în clenciul lui, deasupra flăcării. SADOVEANU, N. F. 69. ♦ Ramură a coarnelor cerbului. Doi copoi tineri au dat glas: chiau – chiau! ș-un cerb cu douăsprezece clenciuri a ieșit în luncă. SADOVEANU, D. P. 82. 2. Boldul cataramei. O curea cu cataramă Și cu clenciu de argint, Că nu-i alta pe pămînt. ȘEZ. IX 190. 3. Fig. Pricină, motiv (de ceartă). Cu maica Evlampia, desăgărița din Văratec, am avut și eu o dată oleacă de clenci. CREANGĂ, P. 115. Au un clenci de nu se pot împăca. ȘEZ. XXIII 42. ♦ Sens ascuns, tîlc, dedesubt. Afacerea asta are un clenci.

CLENCI ~uri n. pop. 1) Creangă pe ale cărei ramuri bifurcate se poate atârna ceva. 2) (la cerbi) Bifurcație a coarnelor. 3) Cârlig la ușă sau la fereastră. 4) fig. Motiv pentru ceartă. 5) Sens profund ascuns; tâlc; noimă. /<bulg. klințe

clencĭ și clincĭ n., pl. urĭ (cp. cu vsl. klĭučĭ, cîrlig, cheĭe, klĭuka, șiretenie, și klĕčati, a se închina, a șchĭopăta). Vechĭ. Ghimpe. Azĭ. Zîmboc. Ramură de corn la cerb. Fam. Punct dificil într’o afacere (fie p. tine, fie p. a face dificultățĭ adversaruluĭ): a găsi cuĭva un clencĭ. A avea clencĭ cu cineva, a avea neînțelegerĭ cu cineva. A prinde clencĭ de cineva, a prinde dragoste de cineva. V. chițibuș.

cleci² sn vz clenci

clencea sf vz clenci

clienci sn vz clenci

clincea sfa vz clenci

clinci² sn vz clenci

clenciu (clinciu) n. Mold. 1. crestătură angulară (la urechile mieilor); 2. fig. șicană, subtilitate juridică; 3. dispută: cu ea am avut și eu odată o leacă de clenciu CR. [Vechiu rom. clinciu, ghimpe, bold; Banat și Oltenia, cleanț, colț de stâncă, Tr. clenciu (clinciu), creangă ciuntită, bucată de lemn strâmb; termeni de origină necunoscută].

clinciu n. V. clenciu.

clincĭ, V. clencĭ.

clenci (creangă bifurcată; bifurcația coarnelor de cerb; motiv de ceartă; sens ascuns) (pop., fam.) s. n., pl. clenciuri

clenci (creangă bifurcată, bifurcația coarnelor de cerb, motiv de ceartă, sens ascuns) (pop., fam.) s. n., pl. clenciuri

clenci s. n., pl. clenciuri

clenciu, -ciuri.

CLENCI s. v. clanță, gătej, ivăr, încuietoare, măsea, surcea, surcică, uscătură, vreasc.

clenci s. v. CLANȚĂ. GĂTEJ. IVĂR. ÎNCUIETOARE. MĂSEA. SURCEA. SURCICĂ. USCĂTURĂ. VREASC.

clenci (clenciuri), s. n. – 1. Creangă cu bifurcațiile tăiate parțial de care se pot agăța obiecte diverse. – 2. Bifurcație a coarnelor cerbului. – 3. Ciot de creangă. – 4. Mecanism cu clichet. – 5. Limbă de cataramă. – 6. Clanță de ușă. – 7. Încurcătură, tertip, dificultate. – Megl. clinci. Origine necunoscută, cu excepția faptului de a fi vorba de o creație din familia lui clanț. Cihac, II, 61, îl punea în legătură cu sl. ključĭ „cheie”; Capidan, Dacor., III, 1008, cu bg. klečka „așchie” și DAR presupune o contaminare a acestor cuvinte cu bg. klinče „cui de potcoavă”. – Der. clenciuros (var. înv. clincios), adj. (noduros). DAR pune în legătură cu clenci adj. înclincit (împerecheat; se spune despre cîini).

clénci, s.n. v. clincer („par în care se pun oalele la uscat”).

clenci, clenciuri, (clinci, clincer), s.n. – (reg.) 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm, pe care se pune iarba la uscat: „În zonele montane, cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se uscau pe clenciuri” (Dăncuș, 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier, sărciner (ALR, 1956: 302). 3. Căpiță (în zona Codru). – Din bg. klinče „cui de potcoavă” (DA, DEX, MDA).

clenci, -uri, (clincer), s.n. – 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm: „În zonele montane, cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se uscau pe clenciuri” (Dăncuș 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier (ALR 1956: 302). – Din bg. klinče „cui de potcoavă” (DA, DEX).

clenci, clenciuri s. n. 1. sens, tâlc, noimă 2. (intl.) secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit 3. (intl.) truc