cărător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 309 / Pl: ~i, ~oare / E: căra + -ător] 1-2 smf, a (Persoană) care cară ceva. 3 sm (Spc) Hamal. 4-5 smf, a (înv) (Persoană) care cară cerealele netreierate (în clăi). 6 sf (Pop) Femeie care cară apa pentru mort. 7 sn Butoi în care se pun prune pentru zdrobit Si: (înv) zăcătoar. 8 sn Butoi mare așezat culcat (într-o căruță), având, în partea de deasupra, o deschidere prin care poate trece o găleată și care servește la transportarea prunelor din livezi până la butoaie. 9 sf Butoi vechi și desfundat la un capăt, care este fixat în car, și în care se transportă strugurii zdrobiți.

CĂRĂTOR, -TOARE adj. și sm. f. 1 Care cară: au venit cărătorii și m’au împuns cu țăpoaile ȘEZ. ¶ 2 CĂRĂTOARE, poloboc, desfundat la un capăt care se înțepenește în car cu ajutorul unor drugi legați cu frînghii; servește la căratul acasă al strugurilor mustuiți PAMF..

cărătoare¹ (butoi) (pop.) s. f., g.-d. art. cărătorii; pl. cărători

cărătoare² (butoi) (pop.) s. f., g.-d. art. cărătorii; pl. cărători

cărătoare (butoi) s. f., g.-d. art. cărătorii; pl. cărători

cărătoare, cărători, s.f. (reg.) butoi folosit la căratul strugurilor strosiți de la vie; pritoacă.