CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.

căscăund, ~ă smf, a [At: DOSOFTEI, V. S. II, 54/1 / V: ~nt, căscăun / Pl: ~nzi, ~e / E: ml *cascabundus] 1-2 (Persoană) care cască gura la tot ceea ce vede, fără să înțeleagă sensul evenimentelor Si: boblete, hăbăuc, nătăfleț, nătărău, năuc, neghiob, prostănac, tândală, tont, zăpăcit, zevzec.

CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. (Pop.) Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.

CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Persoană care castă gura la tot ce vede și aude, fără să priceapă bine; gură-cască, nătăfleț, tont, zăpăcit. Ei devin vagabonzii ulițelor, căscăunzii răspîntiilor, trîntorii cafenelelor. VLAHUȚĂ, O A. 189. Ei îl porecleau zicîndu-i căscăundul satului. ISPIRESCU, L. 299. – Variantă: căscăun, -ă (CONTEMPORANUL, III 730) s. m. și f.

CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.

căscăund m. cașcă-gură: de boiul lui mărunțel cu chipul căscăund ISP. [Lat. CASCABUNDUS].

căscăúnd, -ă s. și adj. (d. căscăŭ cu term. din bolund). Munt. Căscăŭ.

căscăun sm vz căscăund

căscăunt sm vz căscăund

CĂSCĂUN(D) adj. și sm. Care umblă cu gura căscată, care cască gura la tot ce vede și aude, fără însă să priceapă cele văzute sau auzite; neghiob: se arăta prostănac, pentru aceasta ei îI porecleau zicîndu-i căscăundul satului ISP.; Fi-vor teferi ori nebuni, ori zevzeci și căscăuni SPER. [lat. vulg. *chascabundus].

CĂSCĂUN, -Ă s. m. și f. v. căscăund.

căscăund (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăunzi; adj. f., s. f. căscăundă, pl. căscăunde

!căscăund (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăunzi; adj. f., s. f. căscăundă, pl. căscăunde

căscăund s. m., pl. căscăunzi

căscăund, -zi.

CĂSCĂUND s. v. cască-gură, gură-cască, gură-căscată.

căscăund s. v. CASCĂ-GURĂ. GURĂ-CASCĂ. GURĂ-CĂSCATĂ.

căscăun, -ă, căscăuni, -e s. m., sf. persoană distrată / aiurită.